Iubesc liniştea; iubesc tăcerea adâncă, ce-mi face gândurile limpezi, putând astfel să-l aleg pe cel care mă reprezintă cel mai bine. Nu contează că nu sunt cele mai desăvârşite, dar mă compun, mă identifică.

Când eram mic, mergeam cu părinţii, cu maşina, la bunici... o călătorie de aproape cinci ore... Când ajungeam acolo mă refugiam într-una din camere, mă întindeam pe pat şi mă desfătam în răcoarea întunecoasă şi în tăcerea adâncă.

De mult n-am mai avut parte de asemenea privilegiu... devin parcă tot mai izolat de gândurile mele din pricina scrâşnetului lumii care se învârte tot mai repede în jurul meu… sau eu în jurul ei? Maşini, claxoane, telefoane, uşi, glasuri iritate, iritante şi nervoase, muzică descompusă la nivel de bubuituri şi sunete de şmirghel pe sticlă... Îmi caut gândurile dar acestea se strecoară printre zgomote şi le pierd, îl înşfac pe primul şi-l ţin bine...

Uneori mă mai trezesc în miez de noapte şi parcă le văd cu o claritate fantastică, oferindu-mi soluţii incredibile la probleme aparent de nerezolvat... dar se ascund în ceaţa somnului şi după pleoapele ce se închid... A doua zi le caut zadarnic... şi iar mă mulţumesc să-l înşfac pe primul ce-mi apare.

Dacă vreodată daţi peste vreun loc în care liniştea vă face urechile să ţiuie, nu apelaţi la prima sursă de zgomot... nu vă speriaţi gândurile... lăsaţi-le să vă inunde… să vă identifice...

-Marius