Cu siguranţă Cel ce m-a făcut ca să îşi hrănească zâmbetul cu faptele vieţii mele, nu zâmbeşte acum , când se uită la mine.

Se spune că nici eu nu mai zâmbesc în ultimul timp aşa cum obişnuiam să o fac... că plâng în liniştea mea, înghiţindu-mi încet toată desconsiderarea de sine, toată durerea pe care eu am adus-o în viaţa mea tăindu-mi cu propriul cuţit carnea sufletului meu pentru a o dărui unuia care nu-şi porpusese niciodată să o preţuiască. M-am golit de ceea ce trebuia să fiu, devenind mai puţin, pentru un scop care emană întuneric, stă îmbrăcat în lacrimi şi se hrăneşte cu bucăţele din mine... foamea sa nu este, nu a fost şi nici nu va fi vreodată săturată.