În mai puţin de o săptămână, două dintre cele mai dragi persoane din viaţa mea mi-au adus vestea: „a murit...!”. Zilele trecute... viaţa mea atârna de un băţ de chibrit pe care, din fericire, n-am apucat să-l aprind (fratele meu uitase aragazul deschis de câteva ore...). Acum o lună, pe trecerea de pietoni, prietena mea a fost accidentată grav... pentru că maşina mă evitase pe mine. Veştile rele sunt la ordinea zilei... tot ce-am construit pare distrus adesea...

În astfel de momente... vrei să plângi. Nu e uşor să le-nţelegi... aşa că nu-ţi trebuie cuvinte, sfaturi, nici măcar încurajări. Parcă mai degrabă ai vrea să-i vezi pe cei din jur la fel de slabi ca şi tine, confruntându-se cu aceleaşi probleme; slabi, nu puternici (cum îmi spunea colega mea, astăzi). Şi parcă... vrei doar să fii îmbrăţişat de un prieten drag, care ştie să-ţi asculte tăcerile. Dar unde ne mai sunt îmbrăţişările? Mie… mi-au lipsit... zilele acestea. Poate cel mult cei care ne sunt departe ar vrea să ne strângă la piept...

Să-i acuz pe prietenii mei că nu sunt destul de buni? Să le spun că nu ştiu să fie prieteni adevăraţi pentru că nu au ştiut să îmi dea acea îmbrăţişare în locul unor întrebări aşa de reci şi banale, în acelaşi timp, precum: „ce s-a întâmplat?” sau „Cum te mai simţi?”. Nu, nu am să-i acuz. Aleg să-i iubesc... fără să pun condiţii.

„Lăsă-mă să fiu slabă de data aceasta...” mi-am zis în gând, cu sufletul încovoiat de durere. „Lasă-mă să fiu slabă, să plâng, astăzi... nu pot să fiu la fel de puternică...”. Dar cine să-mi audă tăcerile? Urechile sufletelor noastre încă nu ştiu să asculte astfel de cuvinte nerostite.

Dar ţie vreau să-ţi spun... OAMENII VOR UITA ÎNTOTDEAUNA CE LE-AI SPUS, DAR ÎNTOTDEAUNA ÎŞI VOR AMINTI CUM I-AI FĂCUT SĂ SE SIMTĂ! Am învăţat asta de la o bună prietenă de-a mea şi... mi-a fost învăţătură de minte! Am înţeles că nu totdeauna cuvintele pot face ceva. Sunt momente în care trebuie să ştii să asculţi şi tăcerile celuilalt. Să nu spui nimic, cel mult... doar câteva cuvinte şi să îmbrăţişezi. Să taci şi să îmbrăţişezi. E cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci în astfel de momente!

Am uitat să îmbrăţişăm. Am uitat să le arătăm prietenilor că le suntem aproape. Dar, chiar le suntem APROAPE? Ştim să le fim alături?

Să taci şi să îmbrăţişezi, să îmbrăţişezi şi să taci. Atât…

Dacă erai prietenul/prietena mea… m-ai fi îmbrăţişat?

Şi ca mine… sunt atâtea persoane…

Unde ne sunt îmbrăţişările?

-Norrishor