Cautam ceva intr-un sertar nedeschis demult si n-a durat decat o fractiune de secunda pana m-a surprins. Pe nepregatite. Parca ma pandise, parca stiuse cand voi da de ea, parca doar de dragul expresiei fetei mele asteptase, rabdatoare, momentul potrivit. M-a inundat cu miros de pere moi si dulci, cu rasul vantului printre frunze, cu gust de soare gata sa apuna. Ea, amintirea din fotografie. Si ca intr-un joc de puzzle viu, am vazut, in gand, gradina bunicii. Am inchis sertarul brusc. Ce-a fost asta? Mi-am dat seama ca demult nu mai statusem sa-mi reamintesc. Timpul nu e punctual. Nu exista azi, separat de ieri, separat de maine. Dar, cateodata, asa traim. Facem alegeri, necrezand ca maine va purta dupa ea consecintele lor. Cea mai mica urma de neincredere anuleaza atatea momente frumoase dintr-o prietenie. Sau singuratatea de azi umbreste toata iubirea primita in trecut. Sau uitam chipul lui Dumnezeu imprimat in atatea momente lasate in urma noastra. Si El mereu ne reaminteste sa ne reamintim.  Uitam ca umbrele sau luminile trecutului se rasfrang, jucaus, pe perete, in lumina difuza a serii, pe peretele din dormitor, inainte sa adormim. Mie mi-e frica de amintiri, de puterea lor. Raman sapate in piatra curgatoare a timpului. Ca niste oglinzi sincere, ne readuc in fata ochilor cine suntem si unde am fost. Amintirile, ca faramiturile de paine pe care cei doi copii din poveste le lasau in urma lor, ne arata din nou drumul spre casa, drumul spre noi. Oare ce-am uitat?

Apocalipsa 3:3 “Aminteste-ti, deci, de ceea ce-ai primit si auzit…”

Deuteronom 8:1 “Vezi sa nu uiti pe Domnul Dumnezeul Tau…”

-Daniela