Mă plimbam pe paginile Bibliei, zilele trecute, şi am dat de un verset pe care cred că niciodată nu l-am înţeles aşa cum ar fi trebuit: Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. Aşa că m-am întrebat, mai curioasă ca niciodată, ce-o fi această desfătare, cum poate să fie Dumnezeu desfătarea mea…

Nu ştiu ţie cum îţi sună acest cuvânt, însă eu una am rămas uimită când am încercat să îl înţeleg. Aşa că am început să sap pentru a descoperi sensurile lui. Unul dintre ele este acela de bucurie, veselie. Oare poate fi Dumnezeu bucuria mea? Când sunt înconjurată de munţi de probleme şi îngrijorări, pot să găsesc eu bucurie în prezenţa Sa? Pot! El ştie mai bine ca oricine altcineva să-mi şteargă tristeţea de pe chip şi să pună în mine o veselie, o bucurie adâncă. Deschid din nou Scriptura şi găsesc atâţia oameni care au rostit: „Tu-mi dai bucurie în inima mea”, „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse”, „Cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia mea”, „mi se bucură inima în Domnul”, „mă bucur de ajutorul Tău”, „inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte”, „mă bucur în Domnul şi sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu”, „mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu”. Şi sunt nenumărate astfel de exemple de oameni care au găsit bucurie în Dumnezeu, care este sursa unei bucurii adevărate, a unei bucurii veşnice! Par învechite aceste cuvinte, nu-i aşa? Şi totuşi sunt atât de proaspete, atât de pline de viaţă! Să nu-mi doresc un Dumnezeu care să-mi fie bucuria, desfătarea? O, cât de mult îmi doresc…

Cuvântul desfătare mai are sensul de încântare. Şi cum ar putea să nu mă încânte un Dumnezeu atât de frumos ca al meu? Cum să nu mă încânte bunătatea Lui? Cum să nu simt încântare când pot să-i respir prospeţimea cu toţi porii sufletului meu? Cum să nu mă încânte zâmbetul Lui? Oare poate să nu ne încânte dragostea Lui atât de grijulie, felul în care ne răsfaţă? Cum să nu ne încânte modul lui de a ne privi, de a ne proteja, de a se implica în amănuntele vieţilor noastre? De atâtea ori i-am întrezărit mâna care dirija lucrurile în aşa fel încât nouă să ne fie bine! Cum să nu te încânte când ştii că Dumnezeul tău e nemărginit, că nu e limitat la un chip, la o formă de lut, de lemn sau de aur? Cum să nu te încânte când ştii că El locuieşte în tine? Să nu-mi doresc un Dumnezeu care să-mi fie încântarea, desfătarea? O, cât de mult îmi doresc…

Sensul cel mai drag mie al cuvântului desfătare este delectare! Şi-mi zic de data aceasta: „Domnul să îmi fie delectarea!”. Spunem că ne delectăm doar atunci când suntem preocupaţi de lucruri alese, pe care le preţuim, care ne înalţă, ne bucură, ne încântă, ne entuziasmează. Nu ne delectăm cu lucruri care nu ne plac, ne fac să ne simţim stânjeniţi sau incomod. Şi chiar, de multe ori, ceea ce înseamnă delectare pentru noi reprezintă lucruri nu foarte valoroase, ce produc o stare de bine, însă cu o intensitate redusă. Delectarea pe care o găsim în Dumnezeu produce o stare de mulţumire şi încântare adâncă, de o intensitate mult mai mare. Pentru ca Dumnezeu să-ţi fie delectarea, înseamnă să fii preocupat, să petreci mai mult timp cu El, în prezenţa Lui şi asta să te bucure, să nu mai poţi de nerăbdare să stai doar tu cu El. Cum să nu-mi placă o astfel de preocupare atât de înălţătoare? Să nu-mi doresc un Dumnezeu care să-mi fie delectarea, desfătarea? O, cât de mult îmi doresc… Te aştept şi mâine să descoasem împreună sensurile acestui cuvânt, desfătare.

-Norrishor