Am căutat să trăiesc dragostea şi cineva m-a învinuit că sunt idealist, că dragostea e ceva „treacă meargă" şi că nu există decât în locuri cereşti. Mi-am zis că oi fi copil şi trebuie să mai cresc… şi am crescut. Parcă tot nu mă împac cu ideea că pot trăi fără dragoste. La urma urmei care este esenţa vieţii dacă nu dragostea?

Am vrut să iubesc, dar cineva m-a oprit să-mi spună că e prea complicat, că asta e numai pentru oamenii de excepţie ce se nasc arareori, şi că poate numai în filme mai găseşti aşa ceva. Idealist? Mi-am continuat gândirea şi realizam că sunt cam singur în lumea asta care ar vrea să trăiască iubirea. Sau poate că aşa simţeam eu. Poate că mă înşelam.

La un moment dat cineva mi-a spus să mă trezesc că nu sunt marţian, ci sunt pe Terra. De parcă nu ştiam! Odată mă plângeam cuiva de nedreptatea de aici, de la noi, şi a pufnit în râs. Mi-a spus cam acelaşi lucru: „cazi şi tu odată cu picioarele pe pământ!". Ca şi când eu eram cu capul în nori şi picioarele nu-mi mai atingeau pământul.

M-am uitat mai atent pe unde păşeam – asta ca nu cumva să mă trezesc că mă desprind de pământ în mers – pentru a mă asigura că respectivul greşea şi că eram încă cel puţin cu picioarele pe pământ. Şi eram! Bineînţeles, toate acestea le făceam pentru a mă amuza de profanul ce domnea pretutindeni în jurul meu.

Am realizat totuşi în câteva rânduri, oameni care, cuprinşi probabil de aceleaşi idealuri, păreau să îşi desprindă mersul de tărâmul acesta. Atunci am încetat să mă mai simt singur. Am început să cred în realitatea visului meu.

yani