Autor: Andreutza

Nu imi pot aduce acum aminte vreo clipa in care sa ma fi simtit frumoasa, (vorbind despre trup). Pot sa retraiesc in mintea mea fara nici o problema secventa din copilarie in care intr-una din “luptele” cu prietenaul meu cel mai bun de atunci, nasucul meu de fetita s-a metamorfozat intr-un munte disproportional fetei mele gingase (aici fiind prezenta si hiperbola caracteristica subiectivismului), de atunci un stres cumplit ma urmarea, obsedandu-ma cu ideea ca cineva m-ar putea privi ori fotografia din “pozitia rechin” (profil)
Acum stau in patuletul spitalului CFR, dupa o operatie estetica extrem de reusita... dar ma simt un om “nereusit”.

Imi aduc aminte de acele vremuri in care nu aveam nevoie de nimeni sa ma convinga ca eu nu am sa vad vreodata un om mai fericit ca cel pe care il priveam in oglinda; eram PLINA de Dumnezeu. Acum ma uit la pix si la o banca stupida colorata in rosu, galben si albastru, am o fata mai frumoasa ca niciodata... dar simt un regres cumplit; ma lupt cu un dor ingrozitor de Fericire; un dor de ceea ce eram... ma simt imposibil de gasit intr-o lume in care ea insasi e pierduta.

Si tind sa cred si eu ca operatia mea e doar un strop din balta asta de noroi ce ma cuprinde... un lac al nemultumirii de sine, in care oamenii nu inoata ci se ineaca.