Autor: Andreutza

Plâng… şi nu mi-e ruşine să plâng, nu mă tem să ţi-o spun.
Mă ascund când plâng. Oamenii nu au nevoie să mă vadă aşa. Putere. Oameni slabi au nevoie de oameni puternici.

Oameni puternici plâng. Cei ce rezistă sunt cei care nu îşi iau cu ei mai mult decât le dă viaţa să care. Nimeni nu ne-a pus în spate kilograme de zâmbet pietrificat.

Oricât ai fi de pregătit, în viaţă oboseşti. Nu e mediul natural pentru care ai fost creat. La fel cum un fluture, în toată splendoarea sa, nu are puterea de a înfrumuseţa adâncul oceanelor, sau cum coralii din lacrimile pământului nu mi-ar putea încânta privirea sub lumina soarelui… nu le e dat. Nici mie nu mi-e hărăzit, nici ţie să ne bucurăm aici.

Aici oamenii luptă nu se bucură… doar dacă sunt nebuni, sau destul de înţelepţi încât să guste mirosul victoriei în vise cât încă e război.

Eu plâng… şi nu mi-e ruşine că plâng. Războiul e de plâns. Efortul luptei nu zâmbeşte. Mă bucur doar când visez la victorie.

Azi plâng… şi plâng de oboseală. Războiul n-are clipe de odihnă, şi când mi le creez, pierd. Apoi e şi mai greu. Nu e timp pentru odihnă. Războiul mă oboseşte… şi plâng.

Şi lupt!