Autor: Andreutza


Pervers… perversa lumea asta in care traim. S-a scurs nenorocita si in visul meu perfect, si de aceea a trebuit sa-l arunc la gunoi. O urasc.
Visul meu era ireal de frumos: in tonuri de gri avea puterea de a multumi si incanta pe oricine, avea viata, lumini, priviri, ritm, avea zambete pe orice parte l-ai fi intors, sudoare cu miros placut. Era tocmai cum il creasem intre peretii sufletului meu, doar ca griul e gri pentru ca, pe undeva, contine negru. Lumea asta, nenorocita…

Cu propri mei pumni mi-am smuls visul din inima. Se contopise cu ea in batai rapide, asa ca a trebuit sa-l rup cu tot cu carne. Talentul meu devenise blestemul meu. Bucati din mine si sange pe palmele-mi ce tremurau de atata dorinta si dor, si parca mor odata cu visul acesta.

Ce bine ca cerul se vede si de sub balta asta de sange, ce bine ca nu e nevoie de nimic mai mult de atat.
Sunt fericita asa… si stiu ca tot ce trebuie sa fac este sa imi inalt mainile in inghinare si Dumnezeu imi va aseza pe palme un vis nou si curat. Si de ce totusi doare?... si de ce inca plang? De ce visez inca noaptea ca imi traiesc visul cu inima plina de bucurie si ca griul din el e inca alb?