Autor: Palu

Stau la baza albului, la baza disperarii la umbra unui copac lipsit de frunze.. la atingerea aspra a gerului de iarna... o iarna care a venit asa de tarziu.. parca prea tarziu, parca nu destula.. dar acum pare prea rece...stau si ma uit in disperarea mea spre cer.. si el... este alb ca si pamantul, nici diferenta nu se poate face.. acest imens alb care ma inconjoara.. si nu ma lasa... am atatea motive sa fiu bucuros... sa fiu fericit... dar parca ma cramponesc in firea pamanteasac de a da frau liber sentimentelor de disperare mult mai pronuntat decat cele de bucurie.. de ce ni se pare noua, in firea noastra pacatoasa ca binele este un merit, si ca greul este o pedeapsa.. cand defapt noi meritam doar moartea si in fiecare zi cand ne trezim si mai putem lua o gura de aer ar trebui sa ne punem in genunchi si sa multumim pt noua sansa de a strabate vazduhul si efemerul pamant..

[...]