Autor: Anda

Ce bine mă simt... mă simt eliberată, am renunţat, am dat drumul ingrijorării, simt că am dat drumul unui lucru pe care l-am ţinut atât de strâns in mână încât mi s-a umezit palma. După ce am renunţat am plâns mult, pentru ca îmi simţeam palma neobişnuit de uşoară... cum să trăiesc neîncătuşată? Cum să umblu fără lanţuri?

Acum văd că nici măcar nu a meritat să-l ţin atât de strans, pentru că acel lucru nu a fost, de fapt, niciodată al meu, doar eu îl sufocam cu atât de multă grijă şi interes... e ca şi cum aş fi ţinut pe palme un trandafir plini de spini, ai cărui chimpi prea ascuţiţi mi-au perforat palma... rănindu-mă tot mai adânc cu fiecare zi ce trecea.

Acum, după ce i-am dat drumul, mă întreb privindu-mi rănile „A meritat oare?”, „Voi mai gusta cândva vindecarea totală?”

Autor: Lavinia Moiceanu

Am citit undeva acum cativa ani ca viata e un dans cu un ritm coregrafic impus de timp.Timpul inseamna ritm si oamenii "danseaza" atat cat dureaza ritmul. Daca au fost momente cand am simtit ca s-a oprit timpul, a fost ca sa ne gandim ca de fapt el nu sta niciodata si ca trece mereu. Daca l-am simtit mai lent, a fost pentru ca noi valsam. Daca dansul devine obositor, se poate sa nu ne fi stabilit bine ritmul sau poate ritmul e bun, dar nu-l privim ca pe o placere, o provocare, si ni se pare mai mult o rana care trebuie sa treaca repede. Oricum, daca iti place istoria, poti privi viata ca pe o lupta, daca iti place economia,te poti ingriji de viata ca de o balanta de plati, daca iti place muzica, poti privi viata ca pe un dans si tot asa poti merge abordand toate domeniile vietii. Daca iti place viata ca o lupta, poti lupta ca un soldat curajos. Daca iti place viata ca un dans, poti sa dai muzica la maxim.

Autor: Palu

De ce e asa de usor sa cazi? Si atat de greu sa te ridici? Umbli calea larga, dar incerci sa umbli calea ingusta... te uiti spre cer, si acesta este departe... cerul tace, tu fugi, iar lumea te lasa in urma... esti uitat si trecut cu vederea... incerci sa faci ceva sa iti afirmi persoana, dar parca, dar parca... totul este impotriva ta.. chiar si tu esti impotriva ta... pasesti pe aceasta cale, stiind unde duce... la pierzare... si cu fiecare pas pe care-l faci... cazi din ce in ce mai jos... din picioare, ajungi in genunchi... te trantesti pe burta in o balta mare de noroi... in care incepi sa te scalzi... si nu faci nimic sa te ridici... sa te curatesti.. parca astepti ca acea groapa de noroi, dureri, dezamagiri, pacate, suferinta... sa se preschimbe peste noapte in cer albastru de pace... si astepti asta, astepti asta zacand acolo... parca refuzi sa faci ceva sa te salvezi.. astepti ca cineva sa faca asta pentru tine... cineva sa te ridice, sa te spele... sa te curateasca... iar tu doar sa stai...vrei totul dar nu vrei sa dai nimic... de ce e asa de greu sa faci ceva, pentru propria ta salvare?

[...]

Autor: Petre Manu

As vrea sa te redescopar, sa devin copilul ce-si vede pentru prima oara Tatal, cu aceea licarire a sperantei si a bucuriei in ochii Lui. As vrea sa traiesc din nou cu inima-n Cer si picioarele pe pamant.
Sa deschid ochii spre viitor si sa ma nasc cu fata spre un nou rasarit, trimitand trecutul si greseliile intr-o lege veche a existentei.

Sa cunosc din nou primele cuvinte divine care sa-mi zideasca o noua poveste a cuceririi divine. Sa ma reintalnesc in pasii ridicati de niste picioare vulnerabile, cu margaritarele purtate de nisip intr-un pamant gata sa-si deschida visteria radacinilor pt a ridca viata la suprafata.
As vrea sa dau din nou de bucuria din tacere, siguranta parerii impartasite, minutele stranse la poarta prieteniei noastre.

[...]

Autor: Norrishor

Azi… recunosc. Nu vreau să mă mai ascund. Am trăit de dragul lui, al diavolului… şi cât m-am bucurat de amăgirile lui… câte iluzii mi-a oferit, câte speranţe deşarte şi cât de mare a fost depărtarea de El, de Dumnezeul meu…

O viaţă plină de buruiene, de spini şi plante otrăvitoare… pentru că aşa mi-am simţit sufletul… otrăvit cu planta amară numită păcat. Nu mă mai speria cu nimic un astfel de cuvânt precum păcat, diavol, ba chiar cu multă indiferenţă am lăsat seminţele diavolului să crească în mine. Şi cum să mă aştept să văd crescând în mine altceva decât o plantă care să mă otrăvească… tocmai pe mine, „grădinarul”, cea care am udat-o cu atâta drag… Unde să fug, Doamne, când sunt mereu sub privirile Tale? Unde să alerg când inima mea e aşa de îmbibată de amărăciune, când tălpile sufletului meu sunt rănite de spinii pe care tocmai eu i-am semănat, i-am crescut cu atâta dragoste…

Şi totuşi îndrăznesc să-ţi mai cer să mă ierţi că am trăit de dragul satanei, de dragul celui despre care credeam că mă face fericită. Dar mi-e dor, mi-e dor să mă ştiu iubită de tine… Mi-e dor să mă ştiu copilul Tău. Mi-e dor să trăiesc pentru Tine şi de dragul Tău. Iartă-mă, Doamne, că am iubit ceea ce până nu demult numeam fericire, iar azi numesc păcat. Iartă-mă că am trăit de dragul diavolului, că prin faptele mele am dovedit că el e mai important pentru mine ca orice şi oricine. Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă…

Autor: Lavinia Moiceanu

Foto: Asif Akbar

Mai multi prieteni ai mei au avut in ultimul timp mai multe probleme si ma intrebam daca sunt suta la suta langa ei si pentru ei in problemele prin care trec. Pentru ca fiecare dintre ei e diferit si sufera din cauze diferite, m-am gandit ca o sa-mi fie mult mai greu sa fiu langa ei si ca ei sa simta ca sunt cu ei. M-am intrebat de multe ori daca sunt cuvintele cele care alina atunci cand simpla prezenta nu e de ajuns, sau daca e nevoie de mai mult decat atat. Lacrimile celor din jur imi spun: "Am nevoie de tine!", supararile lor ma cheama sa-i mangai, iar eu raman fara cuvinte langa ei... Simt ca ma depaseste ceea ce traiesc ei si nu stiu ce sa le spun. Ma gandesc ce mi-ar face mie bine sa aud intr-o situatie ca asta. Ma gandesc ca nu sunt "destul de prietena" daca nu fac ceva. Si ma gandesc ca vreau sa fiu suta la suta pentru cei pe care ii iubesc, sa plang cu cei ce plang, sa rad cu cei ce rad si sa ma simt ca acasa printre cei ce simt cu ceilalti. Asta e, insa, una dintre lectiile de viata care dureaza cat viata.

Autor: Palu

Poti plange lacrimile altei persoane? Poti fi tu, la fel de afectat ca cel in cauza? Poate dragostea ta pt cel doborat sa simta durerea lui? Pot eu, sa plang pentru tine? Poate durerea ta sa sfasie carnea mea? Pot fi eu cel care simte durerea prietenului meu? Poate fi o relatie atat de stransa, incat o bucurie sa fie traita de amandoi la acelasi nivel, iar o tristete, o amaraciune sa poate fi traita de la distanta...din ruine?

Pot fi eu persoana care nu te lasa la greu, persoana care vrea sa fie alaturi de tine cand zborul devine cadere, cand bucuria se preface in tristete, caldura in ger....dulceata zorilor, in amaraciunea nopti... iar inima in lacrimi... suntem frati de cruce, frati de sange, de cand ne stim... dar, daca candva te voi dezamagi... nu voi putea fi eu acela langa tine, prietenul meu...ma vei putea ierata?

[...]

Autor: Norrishor

Atunci când ascultăm întocmai sau facem ceva după placul cuiva de bunăvoie, cu siguranţă acea persoană ne este cel puţin dragă. Şi, evident, facem cu drag lucruri pentru cei dragi, nu-i aşa? Dar întrebarea care se pune este „de dragul cui”?

Ne place să credem că îi iubim pe oameni, că ei înseamnă pentru noi mai mult decât noi înşine. Dar nu cumva de multe ori ne găsim în postura de a face lucruri tocmai de dragul nostru? Nu cumva totul se învârte în jurul nostru, iar noi suntem centrul universului? Nu cumva tot ce facem, toate deciziile pe care le luăm sunt în funcţie de ceea ce credem despre noi, în funcţie de cum ne-ar influenţa pe noi, în funcţie de consecinţele care ne-ar afecta? Da, de noi este vorba de cele mai multe ori. De multe ori tocmai de dragul nostru am da să-i ajutăm pe alţii şi nu doar pentru că ei ar avea nevoie de noi, ci pentru că e place să ni se admire bunătatea, dărnicia. De multe ori ne putem trezi rugându-ne pentru alţii şi nu pentru că ne pasă cu adevărat de ei, ci pentru că ne place să fim aplaudaţi, aclamaţi… Totul de dragul nostru… dar dacă ar fi doar atât…

[...]

Autor: Norrishor

Primul lucru pe care trebuie să-L ştim despre Dumnezeu este că iubeşte cu o inimă de mamă, iar primul lucru pe care trebuie să-l ştim despre mame este că ne iubesc cu dragostea lui Dumnezeu… şi nicio primăvară nu e la fel de frumoasă... ca inima unei mame, ca inima lui Dumnezeu!

Minunile vieţii? Să respiri aerul proaspat al primăverii, să vezi cum natura renaşte, să ai o mamă, să fii o mamă. Ca să înţelegem cât de mult ne iubesc, ar trebui să începem să măsurăm cerul.... Cam atât de mult... şi tot parcă e prea puţin faţă de ce ascund în inimile lor... pentru noi!
Aş fi vrut să le pot dărui toate florile din lume ca semn al admiraţiei pentru tot ce înseamnă universul unei mame, în centrul căruia ne aflăm noi, copiii, cele mai preţioase comori ale lor, ale mamelor!
Ne-am născut cu preţul suferinţei şi suntem ca o prelungire a lor, parte din ele.
Oare cum să nu le iubim ca pe noi înşine, cum să nu le preţuim?

Mamelor, sunteţi minunile noastre... E important pentru noi să ştiţi că vă preţuim!
La mulţi ani, mamelor!
La mulţi ani, viitoarelor mame!
La mulţi ani, mamelor spirituale!

Autor: 4EverNotYours

Nici un raspuns nu se mai aude, nici un tunet trimis sa zbuciume inimile poporului, nici un fulger sa aprinda altarul pe care sta jertfa de ieri, de ani...
E o zi din aceea in care ai vrea sa-L tragi pe Dumnezeu de par, sa-L bati pe umar, sa-I pui piedica, doar-doar te-a observa...
"Pentru o clipa te parasisem."
Nici un om pe strazile frante ale orasului... Nici un om sfant. Doar pietrele se impiedica de trambitele mute, ce au uitat sa anunte venirea vrajmasului. Cetatea a fost nimicita. Trupurile ranite. Sufletele ratacite. Dumnezeu parasit.
Nimeni nu mai avea pe nimeni. Toti aveau nimic.
E inca ziua in care Domnul ostirilor tace.
"Cand vor fi in necaz, vor alerga la Mine."
Se aud tipete din spatele zidurilor ce stau sa cada... rand pe rand. Strigate de copii, de parinti, de iubiti, de manie, de pacate, strigate de pocainta: "Veniti, sa ne intoarcem la Domnul! Caci El ne-a sfasiat, dar tot El ne va vindeca. El ne-a lovit, dar tot El ne va lega ranile!"
Se face noapte, in sfarsit. Ziua in care Dumnezeu a inghitit tacerea e la final. Cu buzele sangerande si trupul mirosind a lut, impleticindu-si picioarele fara sandale de trupurile aproape moarte, batranelul sufla pentru prima data trambita. Cetatea a fost izbavita. Ranile legate. Sufletele salvate. Picioarele spalate, iar Dumnezeu a rostit primul cuvant, si muntii au inceput sa respire:
- "Nu"
- Cum "nu", Doamne? Tu ai promis...
- "Nu... te teme!"

Autor: Andreutza

M-am desărţit de prietenul meu... cel pe care ÎL IUBESC de trei ani. Nu plâng, pentru că nu mai am lacrimi. Prietenul meu a plecat parcă cu tot ce aveam... printre altele mi-a luat prietenii. Mai am încă câţiva... aceştia îmi sunt, de fapt, prietenii. Doare cum nu a mai durut.

După toate acestea am învăţat că dragostea nu este cea pictată în poezii şi cântece, deşi când le ascultam aveam impresia că de sub braţe îmi cresc aripi şi că zbor până la norii, unde zâmbesc şi râd, unde aerul e dulce şi albastru, unde nu mai e gravitaţie, e numai „dragoste”... aici strălucesc de bucurie, şi soarele pare a fi întuneric în comparaţie cu lumina veseliei mele.

Dar iată că dragostea este a-ţi rupe aripile din carne şi a le lipi cu propriul sânge de trupul celui pe care îl iubeşti, şi asta pentru că a devenit mai important să-l vezi zburând pe cel iubit, mai sus decât propria-ţi fiinţă. Dragostea este ceea ce te face să te trânteşti la pământ, în ţărână pentru ca iubitul tău (iubita ta) urcându-se pe umerii tăi să vadă de acolo Soarele... chiar dacă de ochiul tău se va lipi doar ţărâna, spălată doar de lacrimi. Te întrebi ce se întâmlă într-o relaţie în care amândoi se aruncă la pământ? Ei nu cad, ci se apleacă, astfel ei nu decat ci se întreaptă spre cer... Nu ai nici o altă soluţie: „Ţinteşte spre Cer, şi te vei trezi căzut în ţărână, ţinteşte spre ţărână, şi nu te vei trezi de loc.” (C. S. Lewis). Merită să-ţi zmulgi aripile din trup pentru cel din faţa ta, chiar dacă le va călca în picioare, pentru că doar astfel poţi scăpa de aripi... şi în locul aripilor de care scapi, Cerul îţi dă zborul în sine.

Autor: Dox

N-a venit inca vremea socotelii finale, si sigur sunt multi care cred ca n-o sa mai vina niciodata. Cum a trecut atata vreme fara sa se intample nimic...

Noi oamenii uitam foarte repede lucrurile importante si le inlocuim usor cu memorii placute, care sa ne gadile simturile si egoul. Ba mai mult, ignoram sistematic lucrurile incomode si ne cuibarim in niste sisteme artificial create, ireale, create sa ne dea libertate in actiuni, ganduri si atitudini.

Nu vreau sa arat cu degetul spre nimeni si nici nu vreau sa fac pe micul inchizitor. Dumnezeu stie ca sunt si eu vinovat de aceasata minciuna tesuta in mintea si inima mea.

Mi-e dor de Cer si de multe ori imi doresc sa ajung acolo cat mai repede. Toata fiinta mea tanjeste dupa eliberearea promisa. Tanjesc, ma plang, ma bucur si visez - uit insa cum se ajunge acolo, sau mai binezis cum NU se ajunge acolo:
“Apoi mi -a zis: “S'a isprăvit! Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”

[...]