Autor: Andreutza

M-am desărţit de prietenul meu... cel pe care ÎL IUBESC de trei ani. Nu plâng, pentru că nu mai am lacrimi. Prietenul meu a plecat parcă cu tot ce aveam... printre altele mi-a luat prietenii. Mai am încă câţiva... aceştia îmi sunt, de fapt, prietenii. Doare cum nu a mai durut.

După toate acestea am învăţat că dragostea nu este cea pictată în poezii şi cântece, deşi când le ascultam aveam impresia că de sub braţe îmi cresc aripi şi că zbor până la norii, unde zâmbesc şi râd, unde aerul e dulce şi albastru, unde nu mai e gravitaţie, e numai „dragoste”... aici strălucesc de bucurie, şi soarele pare a fi întuneric în comparaţie cu lumina veseliei mele.

Dar iată că dragostea este a-ţi rupe aripile din carne şi a le lipi cu propriul sânge de trupul celui pe care îl iubeşti, şi asta pentru că a devenit mai important să-l vezi zburând pe cel iubit, mai sus decât propria-ţi fiinţă. Dragostea este ceea ce te face să te trânteşti la pământ, în ţărână pentru ca iubitul tău (iubita ta) urcându-se pe umerii tăi să vadă de acolo Soarele... chiar dacă de ochiul tău se va lipi doar ţărâna, spălată doar de lacrimi. Te întrebi ce se întâmlă într-o relaţie în care amândoi se aruncă la pământ? Ei nu cad, ci se apleacă, astfel ei nu decat ci se întreaptă spre cer... Nu ai nici o altă soluţie: „Ţinteşte spre Cer, şi te vei trezi căzut în ţărână, ţinteşte spre ţărână, şi nu te vei trezi de loc.” (C. S. Lewis). Merită să-ţi zmulgi aripile din trup pentru cel din faţa ta, chiar dacă le va călca în picioare, pentru că doar astfel poţi scăpa de aripi... şi în locul aripilor de care scapi, Cerul îţi dă zborul în sine.