Autor: Meo

Era un sentiment ciudat, dureros. Este pentru prima dată când sufletul meu cunoaşte încovoierea sub presiunea unei vinovăţi. Am privit-o şi pe ea în ochi. A lăsat privirea în jos căutându-şi de lucru. Am înţeles că trăia aceleaşi sentimente.

M-am scuzat politicos şi a plecat la plimbarea obişnuită. Picioarele îmi erau legate parcă de ţărână, grele, obosite. Cu vădit efort am urcat pe colina pe care altă dată o zbugheam fluierând a seninătate. Vântul care până acum câteva ore îmi era prieten şi sfetnic, îmi biciuia trupul cu răutate. Trudit m-am sprijinit de copacul sub care adesea aţipeam fermecat de frumuseţea nopţii ce-mi gâdâla pleoapele cu somn. Am simţit o tresărire, l-am atins... au început să cadă frunze uscate. L-am strigat... doar mişcări legănate de vaiet.

[...]