Autor: Anca

Stateam ieri de vorba cu o prietena despre o persoana care e atrasa de Dumnezeu, care isi doreste sa fie impreuna cu Dumnezeu, care vine la biserica, etc dar nu se poate lasa de prietenii ei care duc o viata degradata si degradanta. Persoana aceasta despre care povesteam a avut parte de dureri inimaginabile in viata ei, dureri provocate de persoanele cele mai apropiate. Durerea, ura, mania inca nu sunt rezolvate in inima ei. Ele sunt vii si ii ravasesc sufletul. Totusi in prezenta lui Dumnezeu isi gaseste pacea. Tanjeste dupa cuvintele incuajatoare ale Scripturii si citeaza de multe ori cuvintele lui Iov cand vorbeste despre ceea ce simte.

Insa, ce o face pe aceasta persoana si nu numai pe ea ci pe multe altele pe care le cunosc, ce ma face pe mine sa imi doresc sa plec si sa caut compania a celor ca mine- a celor care sufera si nu se chinuie sa ascunda acest lucru ci dimpotriva se exteriorizeaza in modul cel mai cumplit posibil?

[...]

Autor: Lavinia Moiceanu

Foto: Constantin Jurcut

Cateodata ma simt ca omul care e facut special ca sa care poveri mari. El se trezeste de dimineata si isi incepe munca ducand in spate cate un bolovan mare si greu. Ia bolovanii de la baza dealului, din casa lui, si-i duce undeva pe un deal inalt. Si dupa ce termina gramada de la el din casa si toti bolovanii sunt sus, pe deal, se gandeste ca incepuse sa-i placa sa tot duca pietre in spate. Si se duce in varful dealului si incepe sa-si care bolovanii inapoi in casa. Cam asa e si cu pacatul, ajung sa ma familiarizez cu el, sa-mi placa si sa nu-l mai vad, in final. Ajung sa am o rutina chiar, in a-l face si nu mai cred ca as face rau iubindu-l. Dar a iubi pacatul nu e destinul pe care Dumnezeu il pregateste pentru oameni. El are ganduri bune cu privire la noi "ganduri de pace si de nadejde", ca sa avem un viitor bun, o speranta realista. Deci, haideti sa nu mai caram pietre in propria casa. Pe langa faptul ca ne murdarim, inselam sperantele Lui in viitorul pe care ni l-a promis.

Autor: Norrishor

Cand ne nastem, unii spun ca acea zi ce cea mai importanta din viata noastra. Apoi, de cele mai multe ori se razgandesc si spun ca cea in care ne apare primul dintisor, cea in care facem primul pas, prima zi de scoala sau ziua in care ne este inmanata diploma de bacalaureat ori licenta este cea mai frumoasa, cea mai stralucita zi.

Poate ca tuturor acestora le ia locul ziua in care hotaram sa-L urmam pe Dumnezeu marturisind alegerea noastra in apa botezului. Dar nu mult apare ziua in care spunem "DA" celui sau celei cu care urmeaza sa ne impartim viata. Asa ca cea mai frumoasa si cea mai importanta zi din viata nostra devine ziua casatoriei. Dar cand apare primul copil... lucrurile se schimba din nou. Ne redefinim "cea mai cea zi din viata noastra".

Dar mie mi-a trebuit mult timp ca sa inteleg ca cea mai frumoasa si cea mai importanta zi din viata mea este si ar trebui sa fie ziua mortii mele, pentru ca atunci il voi intalni pe Cel pentru care m-am nascut, pentru care traiesc si pentru care voi muri.

[...]

Autor: Lavinia Moiceanu

Doi barbati au deturnat un avion ce se indrepta spre... un cutremur de 7,7 grade pe scara Richter s-a produs in Peru... presedintele Jugo Chavez a... si tot asa schimb frecventa si gasesc altceva, trecand usor peste evenimentele care au marcat atatia oameni. Ma gandesc un pic ce greu trebuie sa le fie oamenilor care au trait evenimentele. Si ma gandesc ce reci devin oamenii la necazurile altora. Isi fac rau unii altora ranindu-se, omorandu-se, ignorandu-se si atatea altele. Atat de calzi in familie (desi nici asa nu e de durata sau valabila totdeauna) si atat de glaciali cu "ceilalti". Un zambet sincer? O strangere calda de mana? Afectiune neconditionata? Viata e o jungla, oamenii alearga in stanga si-n dreapta pentru scopurile lor. Si in alergarea lor ei devin mai reci, prea neglijenti, prea putin atenti la cei din jur.

Autor: Meo

“…si baietii plang cateodata”. Vă sunt cunoscute versurile? Îmi permit să modific un cuvânt şi să spun că: „şi bărbaţii plâng câteodată”. Asta mi s-a întâmplat zilele astea.

Am întâlnit un copilaş de doi ani a cărui fiinţă emana atâta tristeţe încât intreaga mea fiinţă s-a revoltat. Era vorba de aceea tristeţe profundă a cărei cauză e lipsa zâmetului, a unei vorbe blajine, a unei jucări de pluş, ... a unui cântec domol.

Este strigător la cer. Este blasfemie!

Cum am putut lasa lucrurile să ajungă aici? Noi – oamenii, noi – societatea, noi – biserica suntem vinovaţi. Noi – oamenii maturi vom da socoteală în viaţa aceasta şi în cea veşnică de genocidul acesta. Îl numesc genocid pentru că este o crimă să ucizi zâmbetul unui copil.

[...]

Autor: Ciuleandra

"Si asta ma face sa ma intreb.. Oare mai merita sa ne straduim atata? Sa ne scurgem sudorile pe cartile sau pe pamantul lor, cand intr-un final ajungem in acelasi loc? Crezi ca Petru o sa ne intrebe daca am fost contabili, laptari, agricultori sau avocati si in functie de studiile superioare o sa ne lase sa intram in Rai? Ba bine ca nu! Ce sa ne mai frecam noi creierul cu toate manualele si prostiile lor, de parca am freca zaharul de galbenusul de ou pentru aluatul de prajitura! Zi si tu, Ionele, n-am dreptate?! Daca vine fata preotesei acuma la tine si zice te iubeste si ca taica-su te lasa sa o iei, tu o mai intrebi cand s-a sfarsit Razboiul Civil in Franta (daca o fi fost)? Sau crezi ca ei i-ar pasa ca tu nu stii ce oscioare ai la mana dreapta? Hai sa fim seriosi! La ce scoala? Ionele, zi si tu! Ionele? Iar dormi, ma... Daca te prinde maica-ta ca dormi pe capita de fan, parca te vad o zi la coasa!"

[...]

Cel mai mare rau este cauzat de acele milioane de oameni care vor doar sa "supravietuiasca". Oamenii onesti care vor sa fie lasati in pace. Cei care nu doresc ca viata lor sa fie tulburata de nimic mai mare decat ei. Cei care nu subscriu nici unei cauze. Cei carora nu le place sa faca valuri sau dusmani. Cei pentru care libertatea, onoarea, adevarul si principiile sunt doar literatura. Cei care au vieti, relatii si morti nesemnificative. Cei care abordeaza o metoda reductionista: daca iti pastrezi viata minuscula o poti tine sub control. Daca nu faci zgomot, omul negru nu te poate gasi.

Dar este totul o iluzie, pentru ca si cei care isi inchid sufletul in cutii ermetice, pentru a fii in siguranta, au parte de moarte. Siguranta? Fata de ce? Viata este intotdeauna la marginea mortii; stradutele inguste duc in acelasi loc ca si bulevardele si o lumanare mica nu arde mai mult decat o torta.

Eu imi aleg propriul mod de a arde.

Autor: Santiago

Am sa fiu foarte sincer cu voi. Nu-i usor sa scrii la comanda. Nu-i usor sa scoti ceva din pravalia gandurilor tale, cel putin o data la trei zile. Uneori e chiar foarte greu. Iti vine sa dai cu toate de pamant, sa tragi o injuratura in engleza (ca nu suna chiar asa de pacatos) si sa zici: Pana aici!

Si cel mai greu e atunci cand te uiti in urma si vezi articole la care singura ta contributie a fost ca ai tastat cuvintele, pentru ca au fost gandite si redactate de Altcineva. Si acum nu mai pot tasta nimic pentru ca nu-I mai aud vocea. Cum as putea s-o aud cand sunt asa departe de El?

Articolele de aici nu sunt doar un exercitiu gazetaresc, ci un exercitiu de umblare cu El. Pentru ca fara El nu am efectiv ce sa va scriu. Va pot imbata cu apa rece. Insa problema va ramanea - nu va exista putere in spatele cuvintelor. Eu si ceea ce scriu suntem doar o reflectie. Asa ca dragii mei, cand intrati pe site si cititi articolele, spuneti si o rugaciune, ca e mare nevoie de asa ceva.

Autor: Marius

Ziua 1
Opresc două maşini în faţa mea, în trafic, pe banda unu. Se dau şoferii jos, bucuroşi nevoie mare că nu s-au mai văzut de mult şi se pun pe taclale...
„Băi măgarilor, măcar urcaţi maşinile pe trotuar”, (zic în gândul meu), şi arăt întrebător spre cele două maşini plasate în mijlocul drumului. Cei doi se uită la mine de parcă aş fi picat din cer: „Ce, mă, nu vezi că am aprins avariile?” mă întreabă ei din priviri şi-şi continuă poveştile... Măcar de mi-ar fi mers claxonul...

Ziua 2
Merg la cineva în vizită şi îmi las maşina într-un loc cât mai puţin asemănător cu un loc de parcare... să nu o zgârie nimeni drept avertisment... că i-am furat spaţiul de depozitat maşina. Mă întorc mai târziu şi răsuflu uşurat: nu mi-au zgâriat-o; nici nu mi-au ridicat capota (cum am păţit o data), în schimb mi-au ridicat ştergătoarele drept avertizare pentru ce va urma data viitoare...

Le cobor pe parbriz cu un zâmbet strâmb, ştiind că cel cu pricina mă priveşte de după perdea, cu satisfacţia unui lucru bine făcut...

[...]

Autor: Roze

Mi-a fost intotdeauna frica de sfarsit. De orice sfarsit... frica de esec, de nereusita, de durere, de rusine, de singuratate. Nu mi-am imaginat niciodata iadul ca fiind fierbinte cu foc si cazane si dracusori zburdalnici... Mi l-am imaginat intotdeuna urat, infricosator, in singuratate si frig. Mi l-am imaginat intotdeauna opusul a tot ceea ce ar putea caracteriza o lume creeata de Dumnezeu.

Am visat de cateva ori ca vine sfarsitul... cu ploi de meteoriti, groaza si transpiratii reci. M-am gandit de multe ori ca o intalnire cu Isus m-ar umple de rusine, m-ar face sa-mi ascund fata si m-ar inspaimanta. Si totusi imi doresc sa ajung in cer, sa fiu coplesit de dragoste si bunatate, sa fiu inconjurat de cei dragi, de caldura si lumina. Imi doresc o lume cu alte valori in care sa facem altceva o vesnicie... o lume in care sa nu mai planeze iminenta sfarsitului.

"Asa-i ca o sa mergem in cer?" m-a intrebat ea intr-o seara inainte de culcare. Tare mi-as fi dorit sa pot sa raspund afirmativ... sa am puterea, convingerea si constiinta faptului ca vom fi acolo. Acesta insa e un raspuns care apartine doar Domnului. Acest fapt atarna de harul si mila Lui, si orice am face noi nu putem schimba asta. Ma bucur, ma bucur ca nu depinde de mine sa ajung in cer, ma bucur ca nu e pe merit. Probabil cerul ar fi subpopulat in acest caz, iar mie imi plac aglomerarile.

Daca nu depinde de noi sa ajungem acolo, cu siguranta depinde de noi cu ce mergem acolo. Depinde de noi daca vom fi saraci sau bogati, daca vom fi capetenii sau cersetori... Cand ingerul va suna sfarsitul, ce ducem cu noi?

Autor: Meo

Am plecat spre locul în care Creratorul şi creatura îşi dădeau mâna într-o binecuvântată comuniune.
Ştiam că era pentru ultima dată când am să mă întâlnesc cu El, faţă în faţă, sau poate...
Era acolo! Alături de El stăteau doi heruvimi.
Plângea ...
"Adam"
"Doamne", abia articulam cuvintele, "Ştii... ea şi şarpele..."
M-a privit. Cuvintele s-au rătăcit în pădure.
Am căzut în genunchi.
Pământul s-a cutremurat.
"Adam, ... ne vom întâlni la cruce"
" Dar Doamne..."
A întors spatele si a plecat.
Nu mai puteam.
Lacrimile se amestecau cu lacrimile pământului, cu ale cerului, cu ale frunzelor, cu ale izvorului, cu ale ei.
Heruvimii m-au ridicat din prabuşire, mi-au şters lacrimile şi m-au condus spre lumea dinafară, dincolo de Eden.
Disperat am strigat: "Doamne!"
Doar ecoul mi-a răspuns: "La cruce"