Mi-a fost intotdeauna frica de sfarsit. De orice sfarsit... frica de esec, de nereusita, de durere, de rusine, de singuratate. Nu mi-am imaginat niciodata iadul ca fiind fierbinte cu foc si cazane si dracusori zburdalnici... Mi l-am imaginat intotdeuna urat, infricosator, in singuratate si frig. Mi l-am imaginat intotdeauna opusul a tot ceea ce ar putea caracteriza o lume creeata de Dumnezeu.

Am visat de cateva ori ca vine sfarsitul... cu ploi de meteoriti, groaza si transpiratii reci. M-am gandit de multe ori ca o intalnire cu Isus m-ar umple de rusine, m-ar face sa-mi ascund fata si m-ar inspaimanta. Si totusi imi doresc sa ajung in cer, sa fiu coplesit de dragoste si bunatate, sa fiu inconjurat de cei dragi, de caldura si lumina. Imi doresc o lume cu alte valori in care sa facem altceva o vesnicie... o lume in care sa nu mai planeze iminenta sfarsitului.

"Asa-i ca o sa mergem in cer?" m-a intrebat ea intr-o seara inainte de culcare. Tare mi-as fi dorit sa pot sa raspund afirmativ... sa am puterea, convingerea si constiinta faptului ca vom fi acolo. Acesta insa e un raspuns care apartine doar Domnului. Acest fapt atarna de harul si mila Lui, si orice am face noi nu putem schimba asta. Ma bucur, ma bucur ca nu depinde de mine sa ajung in cer, ma bucur ca nu e pe merit. Probabil cerul ar fi subpopulat in acest caz, iar mie imi plac aglomerarile.

Daca nu depinde de noi sa ajungem acolo, cu siguranta depinde de noi cu ce mergem acolo. Depinde de noi daca vom fi saraci sau bogati, daca vom fi capetenii sau cersetori... Cand ingerul va suna sfarsitul, ce ducem cu noi?