Autor: Neosophia

Milioanele de suflete stateau sa fie ucise inainte de a se naste. Toate, din pricina fricii de intuneric. Cu totii muream inainte de vreme fara durere, fara chin, fara tristete, fara junghiere.
Viata era prea mult. Si nimeni nu putea sa o sufere. Nimeni, din pricina fricii de moarte nu putea sa o sufere pentru noi. Pana si aripile ingerilor se facusera scrum iar mainile noastre demult nu mai atingeau bolta lumii. Departe unul de altul incercam sa te ating dar tu nu erai nicaieri si chiar daca te-as fi gasit si ai fi fost, tot in zadar... Caci nu ar fi ramas din tine nimic, afara de vid si neputinta.
Privesc totul prin sticla, dincolo de ea iar sticla se sparge si sangele imi este luat de vant. Da, e lumea mea. In jurul meu, mormane de sticla si carnea milioanelor de fetusi avortati. Da, mi-e teama sa traiesc. Mi-e teama sa lupt. Mi-e teama de durere, dar nu mi-e teama de moarte. Nu stiu ce inseamna asta. Mi-e teama doar de durerea clipelor mortii, de durerea suprema care imi va curma pentru totdeauna viata. Nu moartea ne va nimici, ci durerea. De aceea nu ne vom teme de iad, caci iadul este acum.
Din cauza asta m-am decis sa mor asemeni celor ce hotarasera sa isi curme viata din pricina durerii. Dar nu am reusit. Frica mea a fost prea mare... Sunt viu acum.
Dar voi mai ucide oare tot ce sta sa se nasca? Si imi va mai fi frica sa traiesc? Imi va mai fi frica de durere?

Putin pierdut, putin gol, e doar lumea mea, cea care demult s-a stins. Si neavand de ales, am ras, caci nu puteam suferi durerea...