Autor: Emma Mocan

E inceput de an, pentru unii, si sfarsit de viata, pentru altii. In ultima saptamana am aflat de decesul e trei persoane. Nici una dintre ele nu mi-a fost apropiata, dar exista altii care nu pot spune la fel. Au fost mame, sotii, tati, bunici, stra-strabunici, frati, prieteni, cunostinte. Au trait care cum au stiu, au iubit cum si cat au putut, au murit mai mult sau mai putin impacati cu ceilalti. Dar toti au ajuns niste trupuri fara suflare, in niste cutii de lemn: pamant in pamant.

La randul meu am inceput sa ma gandesc mai mult la moartea mea: in timp ce unii ma viseaza moarta, altii imi trimit mesaje cu dublu inteles, si in toate filmele si piesele de teatru pe care le vad, cineva moare.

Oamenilor, se moare! Se moare pe capete! Se moare pentru ca asa e omul, muritor. Se moare pentru suntem sortiti descompunerii. Traim ca sa murim. Murim pentru ca am trait.

Gandindu-ne la moarte, gasim samburele vietii. Si nu putem sa nu ne intrebam ce lasam in urma, si ce ne asteapta inainte… pentru ca, in fond… c-o moarte toti suntem datori.

[...]