Toamna!!!?
Nu îmi place.
O tristeţe apăsătoare îmi umple sufletul. De când eram un ţânc şi vagabondam pe uliţele copilăriei asociam toamna cu Muma Pădurii ce-mi fura bucuria libertăţii din vacanţă, îmi alunga cântul şi căldura verii.
Toamna mă ţinea în casă rânjindu-mi în geamuri cu reci picături de ploaie.
Anii au trecut. Am crescut. Multe toamne mi-au trecut prin viaţă, fiecare lăsând urme.
Şi fără se vreau sunt prins în jocul ciclic: toamnă - iarnă - primăvară - vară - toamnă.
Nu mai cred în personajele din basme, dar frica de toamnă a rămas adânc întipărită în mine.
Şi acum, ca şi atunci, sub o altă formă, mai profundă, toamna îmi pune sufletul la încercare. Aceeaşi cădere tăcută a frunzelor, acelaşi gol al pădurii lipsită de mirajul cântului, acelaşi cer apăsător ce stă gata să cadă sub greutatea norilor umezi, aceleaşi nopţi lungi şi friguroase. Toamna a rămas aceiaşi... eu m-am schimbat.
Şi asemeni unui vârtej de vânt ce împrăştie frunzele muribunde, căzute din nu ştiu ce copac, toamna mă vizitează... din nou.

Cri cri toamnă cri
nu credeam c-o să mai vii...
Meo