Autor: 4EverNotYours

Nici un raspuns nu se mai aude, nici un tunet trimis sa zbuciume inimile poporului, nici un fulger sa aprinda altarul pe care sta jertfa de ieri, de ani...
E o zi din aceea in care ai vrea sa-L tragi pe Dumnezeu de par, sa-L bati pe umar, sa-I pui piedica, doar-doar te-a observa...
"Pentru o clipa te parasisem."
Nici un om pe strazile frante ale orasului... Nici un om sfant. Doar pietrele se impiedica de trambitele mute, ce au uitat sa anunte venirea vrajmasului. Cetatea a fost nimicita. Trupurile ranite. Sufletele ratacite. Dumnezeu parasit.
Nimeni nu mai avea pe nimeni. Toti aveau nimic.
E inca ziua in care Domnul ostirilor tace.
"Cand vor fi in necaz, vor alerga la Mine."
Se aud tipete din spatele zidurilor ce stau sa cada... rand pe rand. Strigate de copii, de parinti, de iubiti, de manie, de pacate, strigate de pocainta: "Veniti, sa ne intoarcem la Domnul! Caci El ne-a sfasiat, dar tot El ne va vindeca. El ne-a lovit, dar tot El ne va lega ranile!"
Se face noapte, in sfarsit. Ziua in care Dumnezeu a inghitit tacerea e la final. Cu buzele sangerande si trupul mirosind a lut, impleticindu-si picioarele fara sandale de trupurile aproape moarte, batranelul sufla pentru prima data trambita. Cetatea a fost izbavita. Ranile legate. Sufletele salvate. Picioarele spalate, iar Dumnezeu a rostit primul cuvant, si muntii au inceput sa respire:
- "Nu"
- Cum "nu", Doamne? Tu ai promis...
- "Nu... te teme!"