Autor: Elena Sarmasan

O nouă zi si razele de soare alunecau prin crepătura geamului deschis, pe faţa ei fină, aducând la lumină un chip de înger. Eunice se trezi, iar pe chipu-i inocent apăru zâmbetul cald al soarelui ce încă o mângâia.
Ca de fiecare dată, ea se opri să-si privească chipul în oglinda cu ramă argintie pe care erau zugrăviţi trandafiri vii, de parcă i-ar fi cules cineva si i-ar fi zidit în ramă ca un simbol al nemuririi si veşniciei. Pe măsuţa din faţa oglinzii stătea vaza ei preferată cu trandafirii albi culeşi de mama ei cu grijă si dragoste.

Îşi îndreptă privirea spre oglinda fermecată si în timp ce privirea ei cădea mai mult si mai mult pe suprafaţa rece a oglinzii, aceasta îi descoperea în schimb propriul chip. Si oglinda picta din nou chipul unei noi Gioconda. Înaintea ei se înfăţişa o faţă albă, catifelată, aproape perfectă. Sub nişte gene negre, arcuite si lungi ce parcă ar fi vrut să-i atingă sprâncenele, se ascundeau două picături de rai. În ochii ei de smarald era aşa de uşor să te pierzi. Mulţi pretindeau că atunci când o privesc, puteau vedea dealurile întinse ale Scoţiei si Irlandei. Si aveau o sclipire plină de viaţă crescută din adânc, sclipire ce te molipsea din primul moment în care o zăreai. O dată ce-i întâlneai privirea, era aproape imposibil să mai scapi de sub vraja emanată, acel sentiment al frumuseţii si bucuriei. Nu era de mirare că mulţi cădeau victimă ochilor ei si o îndrăgeau pe loc. Dar pe lângă toate astea mai era si părul ei negru precum abanosul, lung si des, alunecând fin pe spate si umeri. Singurul lucru care dovedea că si ea făcea parte din familie, era şuviţa castanie din partea dreapta, căci toţi, de la părinţi la bunici aveau părul fie blond, fie şaten. Ochii verzi îi moştenise de la bunicul din partea mamei. Iar pe deasupra erau buzele-i rozalii ce parcă erau puse acolo numai pentru a fi sărutate.

[...]