Autor: Lavinia Moiceanu

Foto: Constantin Jurcut

Cateodata ma simt ca omul care e facut special ca sa care poveri mari. El se trezeste de dimineata si isi incepe munca ducand in spate cate un bolovan mare si greu. Ia bolovanii de la baza dealului, din casa lui, si-i duce undeva pe un deal inalt. Si dupa ce termina gramada de la el din casa si toti bolovanii sunt sus, pe deal, se gandeste ca incepuse sa-i placa sa tot duca pietre in spate. Si se duce in varful dealului si incepe sa-si care bolovanii inapoi in casa. Cam asa e si cu pacatul, ajung sa ma familiarizez cu el, sa-mi placa si sa nu-l mai vad, in final. Ajung sa am o rutina chiar, in a-l face si nu mai cred ca as face rau iubindu-l. Dar a iubi pacatul nu e destinul pe care Dumnezeu il pregateste pentru oameni. El are ganduri bune cu privire la noi "ganduri de pace si de nadejde", ca sa avem un viitor bun, o speranta realista. Deci, haideti sa nu mai caram pietre in propria casa. Pe langa faptul ca ne murdarim, inselam sperantele Lui in viitorul pe care ni l-a promis.