Stateam in masina, in fata unei cladiri. Asteptam pe cineva.
In fata mea era intrarea principala a unui centru medical. O usa din fier, mare si grea (din alea de pe vremea comunismului), facea ca intrarea in clinica sa fie o adevarata aventura. Fiecare venea grabit, plin de elan, tragea de usa si era smucit din cauza incrancenarii cu care usa refuza sa se deschida. Era un spectacol atat de haios. Am stat douazeci de minute si m-am amuzat ca la o emisiune din acelea cu camera ascunsa. Oamenii nu stiau ca erau surprinsi de privirile mele.

La un momet dat, zambetul mi-a fost insotit de uimire si mai apoi de admiratie.
In fata ‘marii provocari’, au sosit un cuplu de batranei simpatici insa destul de neputinciosi. Ea se deplasa cu dificultate. Lui ii tremurau mainile si capul incontrolabil. Avea Parkinson. De mana ei se tinea un copilas, probabil nepotul. S-au oprit in fata usii. Batranelul a luat-o inainte, ca sa deschida usa. Nu mai avea puterea de alta data, iar mainile tremurande nu ii erau de prea mare folos. Usa era clar extrem de grea pentru el, insa intr-un final reuseste sa deschida. Intra copilasul, apoi batranica si in cele din urma, el. Imagineaza-ti ca toata aceasta scena s-a intamplat in ritmul unor batranei la vreo saptezeci si ceva de ani.