Autor: Andreea Salahoru

In mine inca se vorbeste despre stanca din care m-am smuls. Ii aud suflarea in fiecare fir de praf din trupul meu.

In mine inca e durere… durerea fiecarei lovituri de dalta ce m-a zdrobit, si parca e tot mai profunda, caci e tot mai goala de speranta ce-mi amortise atunci carnea-mi de piatra – gandul ca voi fi altarul unui templu candva, ori coloana ce-l tine laolalta, sau o bucata din scara ce e calcata mereu in picioare, dar e macar parte a templului.

Si sunt aici… dezgustata de vesnicul miros de mortii si sange uscat. De mine se lipeste intunericul. Nicicand n-am atins fumul jerfelor, doar lacrimi disperate ce urla la mine si ma implora sa le dau inapoi trupurile mortilor ce le acund in spatele meu. Ei nu pot sa inteleaga pur si simplu, ca moartea vorbeste despre viata… de aceea plang mereu.

Simt ca ascund infernul in mine, si nu imi mai pot suporta trupul greu. Tot ceea ce am visat sa devin s-a transformat acum intr-o radacina, din care creste puternic dispretul meu de sine.

[...]