Pe măsură ce copiii cresc, ei îşi dezvoltă o filozofie de viaţă, o perspectivă asupra modului în care funcţionează lumea, descoperă ce se poate şi nu se poate întâmpla în viaţă, află (în) ce cred şi ce este adevărul.  Aceste moduri de gândire determină maniera în care ne relaţionăm noi la celelalte persoane din jurul nostru şi la tot ce ne înconjoară. Şcoala joacă – „ne joacă” – un rol important în constructul şi modelarea filozofiei noastre despre lume şi viaţă, ne sedimentează conceptele de bază, conturând cele mai adânci credinţe ale noastre. Industria învăţământului se implică activ în construirea acestei filosofii prin portretizarea de valori, principii etice şi sisteme de credinţă. De aceea trebuie să aflăm în primul rând ce este o concepţie despre lume şi viaţă, iar apoi să supunem examinării filozofiile de viaţă care hibernează activ în spatele învăţământului, influenţând gândirea noastră, consemnând pe viaţă educaţia pe care o receptăm.

Ce este însă o filozofie de viaţă sau o perspectivă asupra lumii şi vieţii? Definiţia pe care o dau acum este destul de brută, dar o voi dezvolta puţin mai încolo. Astfel, o concepţie despre lume şi viaţă este cadrul comprehensiv al credinţelor fundamentale ale unei persoane despre lucruri. Explicaţia definiţiei se va derula de la coadă la cap. Ce înţeleg prin „lucruri”? „Lucrurile” constituie realitatea, suma totală a evenimentelor, persoanelor, lucrurilor; universul; viaţa umană; sensul istoriei; tot ce experimentăm. Atunci, ce sunt „credinţele” în acest context?  Credinţele nu sunt un sentiment sau o opinie. O „credinţă” este o revendicare a cunoaşterii, o aserţiune care implică voinţa (de a o apăra, de a o promova, a te sacrifica pentru ea) şi dedicarea unei persoane. Am menţionat că filozofia de viaţă este un „cadru”, deoarece fiecare părticică se sprijină şi argumentează reciproc, făcând parte integrantă din întreg. Concepţia despre lume şi viaţă nu ţine de abstract, ci este comprehensivă deoarece atinge orice aspect al vieţii, indiferent cât de mare sau mic ar fi el.

Dar care este funcţia filozofiei de viaţă, ajută ea la ceva sau este doar un alt termen care rămâne fără aplicabilitate? Filozofia de viaţă serveşte ca ghid, ca punct de orientare, ne dă un sens despre ce se întâmplă şi asigură semnificaţie lucrurilor pe care le experimentăm. După această teoretizare întrebarea legitimă este, cum determină această filozofie de viaţă modul în care vieţuim atât la nivel individual şi social?

[...]

Va propun sa incepem cu o definitie: inteligenta este capacitatea de a intelege universul si a se raporta la el in mod constient si rational, urmarind un obiectiv propriu. Daca este asa, stiinta este un instrument al inteligentei (si implicit ratiunii) umane.

Nu avem nici un motiv sa ne indoim ca fiinta umana a inceput prin a avea o viziune revelata si o intelegere intuitiva a lumii care o inconjoara. Istoria civilizatiilor demonstreaza ca dorinta de a intelege lumea - desi o necesitate umana fundamentala - nu a dus la instrumente ale cunoasterii identice, nici macar asemanatoare, in váriile centre de civilizatie umana.

Desi ratiunea este o caracteristica umana definitorie, cunoasterea rationala a lumii nu se putea materializa decat intr-o civilizatie a carei viziune despre univers - revelata, sa ne amintim - era eminamente rationala, provenind, cu alte cuvinte, de la o sursa divina rationala. Viziunea revelata asupra lumii constituie miezul unei religii si in consecinta putem afirma ca stiinta nu putea sa se nasca decat sub auspiciile unei religii emanand de la o sursa divina rationala.

Mai mult, este nevoie ca intre ratiunea divina si ratiunea umana sa existe o filiatie directa. Or, din toate marile religii ale lumii, doar una descrie fiinta umana in raport cu creatorul sau divin drept "…om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra" Aceasta descriere se gaseste in capitolul intai, versetul al 26-lea al cartii sfinte a crestinatatii - Biblia.

Iata dar, de ce trebuie sa cautam izvoarele stiintei moderne in crestinism. Si trebuie sa subliniem aici ca atributul "modern" implica in mod necesar si latura experimentala a stiintei, radacinile stiintei rationalist-speculative coborand in timp pana in Grecia antica la marele Stagirit - Aristotel.

[..]

Era demult. Auzisem despre El, dar nu Il vazusem niciodata. Credeam ca exista, dar nu Il simtisem vreodata. Nimic continuu, nici o inertie. Pur si simplu, brusc, ma gaseste.
Il simt. Pentru prima oara. I-am spus '' Te iubesc''. Eram sincer. Asa era atunci. Ii scriam numele cu bucati din propria-mi carne pe pereti. Si in fiecare bucata de carne era inima mea.

Asa eram atunci. Sincer. Singur. Fara sa concurez cu nimeni.
A trecut mult timp de atunci...

Cuvintele mi se uscasera pe buze. Iar El devenise un cuvant.
Lacrimile mi se uscasera pe obraji. Pe atunci, eu insumi eram o lacrima...

Acum. Aici, singur in mine, in batalia cu ceilalti, incep SA VREAU. Sa vreau sa simt. Sa vreau sa plang cum am plans odata. Sa vreau sa merg si sa ma misc. Sa vreau sa fiu strapuns si zdrobit de Adevar. Sa vreau. Pur si simplu.
Sa spun "Te iubesc"... Ca odinioara.

- Neosophia

Festivalul Luminii prinde la Cluj-Napoca. Pentru două ore Parcul central e gătit de sărbătoare: sărbătoarea luminii. Parcă simte şi el că e decembrie şi parcă ar vrea să fie în ton cu moda. Afişele au promis atmosfera ferică de basm şi n-au dezamăgit. Lumânările împânzeau parcul.

Anul trecut lumânările aprinse au fost puse pe lac, anul acesta s-a ales o altă abordare: cele aproximativ 7000 de lumânări aprinse străjuiau aleea principală a parcului, asemenea unor străjeri înarmaţi cu suliţe incandescente, coborâţi pe tărâmul nostru parcă din cărţile lui Walter Scott.

Un cuplu de îndrăgostiţi se plimbau alene, fermecaţi de atmosfera de basm. Se simţeau bine aşa, ţinându-se de mână, şi părea că nu simt vântul rece care începuse să bată atentând la viaţa micilor străjeri luminoşi.

[...]

Probabil pe gandul asta se poate patina o groaza. Mie mi se pare destul de profund. Ma gandesc la omul pe care l-a gandit Dumnezeu ca sa-I semene, care a esuat, si pe care a fost nevoit sa-L reintrupeze in persoana Fiului Sau, Omul-Model, ca sa avem spre cine tinti. Ma mai gandesc ca din punctul lui Dumnezeu de vedere, noi toti suntem oameni, indiferent de ceea ce si in cine credem, pentru ca in toti exista ceva din chipul Omului-Model, ceva divin, acea constiinta a binelui si a raului… Deci, nu ne-am putea dezvinovati, cum scrie in Romani 1:19 (“Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu”). Din contra, ne revine responsabilitatea de a ramane, de a lucra in noi pentru a ajunge tot mai… Oameni.

(Si eforturile societatii umane in directia asta pretind ca au mers si merg: sa tina cumva raul si dezumanizarea in frau, asa incat oricine ai fi, de oriunde ai veni, de orice religie ai fi, sa poti trai “om cu om”. Cred ca chiar cautarea asta dupa un numitor comun, in atat de variatele aspecte ale vietii, nevoia de consens, e dovada ca avem inscris in noi ceva, ce logica nu-l poate explica).

Acum, as vrea sa restrang cercul: cred ca indignarea mare a lui Dumnezeu este atunci cand noi, crestinii, uitam sa fim Oameni, sa fim ceea ce ne definim – urmasii Omului Desavarsit, sau poate nu ajungem sa fim nici macar “ca toti ceilalti oameni”. Cat e de ridicol sa vezi la cate o adunare generala, ca isi face cineva curaj, cand se incing spiritele: ”Fratilor, dar, fiti oameni!” (Asta e si exclamatia imperativa a apostolului Pavel intr-una din epistole).

Ce inseamna sa fii om cu aproapele tau inainte de a fi crestin baptist, sau penticostal, sau ortodox, etc? Sau in denominatiunea religioasa, sau biserica locala din care faci parte, mai intai sa fii om cu “fratele” tau? Cum stam cu respectul, cu increderea si asumarea responsabilitatilor (chiar riscurilor) care decurg din ea? Ce faci cand fratele tau are o problema si vazand o portita deschisa la tine, se “descarca” tie - si poate ca nu o face doar asa sa se elibereze psihic si emotional? Sau cand pur si simplu gandeste cu voce tare fata de tine, pentru ca i-ai permis, dar slabe sanse sa o faca chiar “pe gratis” - poate asteapta sa-i intorci macar aceeasi masura: sa impartasesti punctual tau de vedere personal, respectiv ceea ce crezi tu despre ce sau cum gandeste el? Ideal ar fi sa fim Oameni: sa-i ridicam ochii spre adevaratul Matuitor, si sa nu incercam noi sa fim cu orice pret mantuitorii/izbavitorii fratelui/aproapelui nostru, din problema care ne-a lasat sa i-o cunoastem. Si, totusi, atat de des nu suntem nici macar oameni: raspundem la altele cu varf si indesat, dar aici nu raspundem nici macar pe cat am primit: timpul meu e mereu mai scump decat al lui, “increderea acordata mie”?! (ca evident nu spui orice la oricine de pe strada) - Pai, vina lui ca-i slab; nu zice si Biblia: “Blestemat e omul care se increde in om!”... Cum intoarcem chiar “slabiciunile” pe care le au altii, ca investesc in noi pana sa ajunga la Dumnezeu? Cand nici macar simtul bun nu mai e, de aici vin marile frustrari in relatii…

“Faceti celorlalti ceea ce si voua v-ar place sa va faca altii!” – tradus: punete-te in pielea celuilalt! Cred ca aici e esenta.

Si, inainte de a fi “crestini”, sa fim oameni!

-laspin