Probabil pe gandul asta se poate patina o groaza. Mie mi se pare destul de profund. Ma gandesc la omul pe care l-a gandit Dumnezeu ca sa-I semene, care a esuat, si pe care a fost nevoit sa-L reintrupeze in persoana Fiului Sau, Omul-Model, ca sa avem spre cine tinti. Ma mai gandesc ca din punctul lui Dumnezeu de vedere, noi toti suntem oameni, indiferent de ceea ce si in cine credem, pentru ca in toti exista ceva din chipul Omului-Model, ceva divin, acea constiinta a binelui si a raului… Deci, nu ne-am putea dezvinovati, cum scrie in Romani 1:19 (“Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu”). Din contra, ne revine responsabilitatea de a ramane, de a lucra in noi pentru a ajunge tot mai… Oameni.

(Si eforturile societatii umane in directia asta pretind ca au mers si merg: sa tina cumva raul si dezumanizarea in frau, asa incat oricine ai fi, de oriunde ai veni, de orice religie ai fi, sa poti trai “om cu om”. Cred ca chiar cautarea asta dupa un numitor comun, in atat de variatele aspecte ale vietii, nevoia de consens, e dovada ca avem inscris in noi ceva, ce logica nu-l poate explica).

Acum, as vrea sa restrang cercul: cred ca indignarea mare a lui Dumnezeu este atunci cand noi, crestinii, uitam sa fim Oameni, sa fim ceea ce ne definim – urmasii Omului Desavarsit, sau poate nu ajungem sa fim nici macar “ca toti ceilalti oameni”. Cat e de ridicol sa vezi la cate o adunare generala, ca isi face cineva curaj, cand se incing spiritele: ”Fratilor, dar, fiti oameni!” (Asta e si exclamatia imperativa a apostolului Pavel intr-una din epistole).

Ce inseamna sa fii om cu aproapele tau inainte de a fi crestin baptist, sau penticostal, sau ortodox, etc? Sau in denominatiunea religioasa, sau biserica locala din care faci parte, mai intai sa fii om cu “fratele” tau? Cum stam cu respectul, cu increderea si asumarea responsabilitatilor (chiar riscurilor) care decurg din ea? Ce faci cand fratele tau are o problema si vazand o portita deschisa la tine, se “descarca” tie - si poate ca nu o face doar asa sa se elibereze psihic si emotional? Sau cand pur si simplu gandeste cu voce tare fata de tine, pentru ca i-ai permis, dar slabe sanse sa o faca chiar “pe gratis” - poate asteapta sa-i intorci macar aceeasi masura: sa impartasesti punctual tau de vedere personal, respectiv ceea ce crezi tu despre ce sau cum gandeste el? Ideal ar fi sa fim Oameni: sa-i ridicam ochii spre adevaratul Matuitor, si sa nu incercam noi sa fim cu orice pret mantuitorii/izbavitorii fratelui/aproapelui nostru, din problema care ne-a lasat sa i-o cunoastem. Si, totusi, atat de des nu suntem nici macar oameni: raspundem la altele cu varf si indesat, dar aici nu raspundem nici macar pe cat am primit: timpul meu e mereu mai scump decat al lui, “increderea acordata mie”?! (ca evident nu spui orice la oricine de pe strada) - Pai, vina lui ca-i slab; nu zice si Biblia: “Blestemat e omul care se increde in om!”... Cum intoarcem chiar “slabiciunile” pe care le au altii, ca investesc in noi pana sa ajunga la Dumnezeu? Cand nici macar simtul bun nu mai e, de aici vin marile frustrari in relatii…

“Faceti celorlalti ceea ce si voua v-ar place sa va faca altii!” – tradus: punete-te in pielea celuilalt! Cred ca aici e esenta.

Si, inainte de a fi “crestini”, sa fim oameni!

-laspin