Aşa cum se cuvine unui drumeţ cu inima bună, te salut în timp ce paşii mei îţi pătrund în casă. Îmi scot haina de ploaie şi tuşesc grav. Încă din tonul vocii se simte setea mea. Mulţumesc pentru paharul de apă proaspătă; mă aşez în colţul mesei şi încep a-ţi povesti cu ochii trişti, cu inima răvăşită şi cu un zâmbet… aşa de şters pe chip. Mulţumesc încă o dată că m-ai primit! Am tot alegat în lung şi-n lat să primesc un răspuns întrebării mele: De ce? De ce nu-L mai înţeleg pe Dumnezeu?

De ceva vreme zâmbetele mele sunt tot mai triste, inima mea tot mai secătuită de dor şi simt că ceva lipseşte. Mă simt de parcă Dumnezeu, care locuia într-un ungher al inimii mele, a plecat. Şi… da, dacă stau să privesc în acel colţ, nu găsesc decât un bilet pe care scrie: „Să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc!”. Şi semnează în dreapta jos, „Hristos”.

Cum aş putea să-L mai înţeleg pe Hristos? În fiecare zi am încercat măcar câteva clipe să stau de vorbă cu El. am încercat să fac binele, am încercat să ajut. De ce a plecat? Cum aş putea să-L mai înţeleg pe Hristos?

[...]