Atunci cand André Malraux, sub influenta devastatoare a ororilor celor doua conflagratii ale celui de al douazecilea secol, profetea ca "secolul al douazecisiunulea va fi religios sau nu va fi de loc" o facea in deplina cunostinta de cauza. In iubita lui Franta, a carei cultura a si pastorit-o vreme de 10 ani, incepuse, cu aproape doua secole inaintea lui, lunga si zbuciumata fuga a omului de Dumnezeu. Iluministii francezi au fost aceia care au indemnat poporul - din umbra sau prin ridiculizare fatisa - sa se proclame liber de constrangerile religiei, reiterand intr-o forma revolutionara spusa lui Protagoras conform careia "Omul este masura tuturor lucrurilor". Si pentru a pecetlui aceasta decizie, populatia Parisului a ales o obscura dansatoare de cabaret - Madmoiselle Candeille - pe care a purtat-o in triumf pana la catedrala Notre Dame, unde a fost incoronata drept zeita a ratiunii. Dupa ce s-a inchinat ceremonios zeitei pe jumatate nude tronand pe altar, multimea a ars in mod ceremonios Biblia in piata din fata catedralei, declarand ca de atunci inainte, ratiunea si numai ratiunea avea sa conduca Franta. Si pornind de atunci si de acolo, aceste idei au inceput sa cutreiere lumea. A trebuit insa sa treaca mai bine de o jumatate de secol pentru ca ideile Revolutiei franceze sa-si gaseasca un suport dogmatic solid. Ori nu era cu putinta ca acesta sa vina tot din Franta, care-si epuizase deja elanul creator sub lama ghilotinei si prin marea stepa rusa.

[...]