Autor: Sarmasan Elena

“Dumnezeu este prezent si accesibil. El este aici si acum. Cand Isus a strigat “S-a ispravit”, Dumnezeul de care ca oameni nu ne puteam apropia si a carui sfintenie ne infricosa, si-a deschis larg bratele si ne-a primit la pieptul Lui.”

De ceva vreme, incerc sa-mi imaginez cum am arata in bratele lui Dumnezeu, brate pe care noi le-am batut in cuie pe lemnul unei cruci, dar care continua de atunci sa imbratiseze lumea.

Noi, pumni de tarana, paianjeni mici si negri, fascinati de lumina soarelui, dar iubitori de intuneric, de colturi ascunse si prafuite.

[...]
Mii de puncte negre pe o sfera de lumina. Fiecare minut, fiecare secunda aduce alte mii de puncte. Iar sfera ramane la fel de stralucitoare, caci fiecare punct ce se apropie de ea mai mult si mai mult, dispare incet in lumina ei, contopindu-se cu aceasta.

Negru cu alb, rece cu cald …

Rezultatul ar trebui sa fie gri...sa fie caldicel, insa in imparatia lui Dumnezeu 1 cu 1 nu face neaparat 2.

1 cu 1 e har,

negru cu alb, har,

rece cu cald, tot har…

In harul Sau, devenim una cu El,

invatam sa iubim lumina mai mult decat intunericul,

invatam sa traim murind si nu sa murim traind.

Nu mii de puncte negre pe o sfera alba, ci lumina din lumina.

In bratele Sale, un bulgar de tarana, ce se frange in orice clipa.

E simplu sa privesti din lumina mea, dar mi-e greu sa vad lucrurile din pozitia Sa.

Poate privind la miile de maini murdare intinse la colturile strazilor acestei lumi, la miile de ochi inlacrimati, mari si intunecati, la oamenii intinsi pe asfaltul rece sau fierbinte, ud sau uscat, as intelege … As intelege ca atitudinea nostra fata de ei, justificat ar trebui sa fie atitudinea lui Dumnezeu fata de noi.

Ma-ntreb,

cand a fost ultima data cand am zambit atunci cand treceam pe langa ei,

cand am intins o mana calda, in timp ce poate cautam dupa niste monede de care nu mai aveam nevoie,

cand am spus o vorba de incurajare in loc gandesc a totul poate fi numai minciuna, o incercare de a ne manipula si insela de cativa lei, pe noi, ceilalti …

Casa lor, familia, sanatatea, mancarea, hainele, bunurile, totul ... totul al lor e lumea intreaga …

Si totusi, lumea nu are ce sa le ofere … sau nu vrea sa le ofere, de frica sa nu-si pateze mainile, de frica sa nu ramana fara maruntii pentru automatul de cafea sau fara inspiratie pentru urmatoarea gluma. De frica …

Dumnezeu n-a ezitat din cauza fricii, sa-l trimita pe unicul Sau Fiu sa moara pentru nimeni altii decat noi, atat ei cat si ceilalti.

Ironic, in fata Lui nu mai suntem “ei” si “ceilalti”, ci suntem noi …

Suntem la fel de albi sau negri, la fel de curati sau murdari, la fel de inteligenti sau mai putin destepti …

Suntem lumini din lumina si trecem zilnic pe langa aceste mucuri fumegande, pe langa niste torte vii, dar flacara noastra e prea putina si prea scumpa, ca sa o impartim.

In ochii Sai suntem la fel, noi ne privim diferit.

El ne iubeste la fel de mult, noi iubim diferit.

Oare daca ar fi sa imbratisez un copil murder de tigan, s-ar contopi imaginea lui in “lumina” hainelor mele curate de oras? Ar fi har?

Daca ar fi sa zambesc in timp ce dau, daca as privi lumea in ochi in loc sa-mi aplec capul spre pamant, daca as plange cu cei ce plang si daca m-as bucura cu cei ce se bucura, as invata oare si eu ca 1 cu 1 inseamna har?

Multumesc si Dumnezeu sa va binecuvanteze!