Era o noapte destul de rece de octombrie. Lucram. Si am avut o oferta de lucru in plus fata de ceea ce faceam in fiecare zi. Aveam de descarcat 2 vagoane de griu, in gara. Se facuse seara, si a fost prima seara in care eram afara, de obicei la ora aia era apelul, atunci eram afara, aproape liber, descarcam griu dintr-un vagon cfr, cu sacul, imi vedeam balconul apartamentului de acolo, tentatia era mare, as fi putut sa plec pur si simplu, chiar daca de fapt nu aveam unde sa ma duc, chiar daca nu ma astepta (pe mine) nimeni acolo. Iubeam, atunci, (si poate mai iubesc si acum la fel, poate...), si as fi putut sa plec, sa vin, sa dovedesc astfel, absurd, masura iubirii mele.

De multe ori am retrait sentimentul acela, de acum 10 ani, cind eram inchis, si descarcam griu, era frig, imi vedeam casa, si puteam fizic sa ma duc acolo, chiar daca inutil, prosteste, si pentru putin timp...

E iarna din nou, cobor sa-mi iau tigari, locuiesc intr-un oras mare, si ma simt din nou la fel de singur, de fara loc, vad ferestre luminate, e cald acolo, si cred ca e dragoste, e "acasa" pentru ei, si eu ma plimb pe o strada pustie, sau plina de oameni, dar la fel de pustie, si imi amintesc de vremea cind aveam un om alaturi de care ma simteam "acasa" indiferent unde ma aflam fizic...

Iti multumesc, iubita mea, pentru amintirile din care ma hranesc inca...