Eram vis-a-vis de Catedrala Ortodoxa din orasul meu. Catedrala este o cladire impunatoare si inalta, dar atat de blanda in acelasi timp cu arhitectura ei baroca frumos arcuita si cu bolte rotunde. Astazi insa, nu mi-a mai atras atentia ca alta data in timp ce treceam grabita pe langa ea. Griul cerului si a picurilor mici de ploaie care veneau de deasupra parea sa coloreze imprejurimile cu atmosfera lui. Oamenii se grabeau pe langa mine ca si cum ar fi incercat sa scape de el. Dispozitia asta umeda le strica zambetele colorate la care au lucrat un an intreg. Sentimentul de "este-ajun-de-anul-nou-si-tre'-sa-fim-fericiti" trebuia sa ramana cu orice pret.

M-am simtit putin amarata cand am observat ca sentimentul pe care tocmai l-am mentionat nu mai era in inima mea. A plecat pe furis nepasandu-i de dorinta mea de a ramane.

No, si? Nu sunt eu pazitoarea sentimentelor vesele. Daca vor sa plece, foarte bine, sa se care! Nici macar nu ma voi plange, voi merge inainte si nu-mi va fi frica sa infrunt blestemata asta de atmosfera gri si umeda. Atmosfera gri, iata-ma, sunt tare de tot, nici nu-mi pasa de tine...

As fi vrut eu sa fiu asa... dar la fel ca si cladirea bisericii ortodoxe pe langa care treceam, nici vorba sa reusesc sa le sperii pe toanele gri si umede ale ajunului anului nou. Parca au simtit ca fatada asta impunatoare ascunde o blandete pe dinauntru, asa ca m-au invadat. Le-am simtit iesind prin ochii mei, la fel ca si micile picaturi de ploaie. Le-am sters repede... dar m-am simtit libera sa ma eliberez de ceea ce cu cateva momente in urma tineam cu dintii.

Simteam acum ca sunt parte a plangerii universului din jurul meu si mania mea a disparut ramanand compasiunea.

"Dati-mi niste bani, va rog." am auzit o voce care suna la fel ca si atmosfera din jur - gri si umeda. Era un batran cersetor cu mana stanga amputata si cu cealalta mana intinsa spre mine, cerand mila. Si eu aveam nevoie de mila, dar de una diferita, el insa era singurul care ii dadea glas. M-am uitat la el si am trecut pe langa, cautand cativa banuti in buzunar. Da, aveam cativa banuti. Am mers inapoi la el si ochii nostri umezi s-au intalnit putin. Batranul mi-a luat mana in timp ce ii puneam banii si m-a tras spre el ca si cand ar fi vrut sa-mi sopteasca ceva la ureche. M-a luat prin surprindere si, in timp ce stateam acolo nestiind ce sa fac pentru o secunda, m-a sarutat pe obraz spunandu-mi "multumesc". In timp ce plecam, am simtit mici lacrimi iesindu-mi din ochi, dar de data asta erau diferite... Erau lacrimi calde, multicolore. M-am simtit ca o cersetoare a carei rugaciune a fost ascultata fara macar s-o rostesc.

-Anca