Autor: Andreutza

Îmi deschid gura pentru a spune ce cred. Ar trebui să mi se dea voie să cânt, chiar dacă eu cânt fals. În loc de aprobare, primesc o palmă ce închide primul sunet al doinei în corzile vocale, şi doina moare. Cuvintele cântecului se pierd, iar suferinţa din care a izbucnit tremură până la spulberare sub durerea loviturii. Devine doar o scară spre frustrare.

Astfel am început să cânt în gând. Aveam, cândva, ceva de zis. Puteam, odată, să scriu. Acum tot ce cred e ca un fum, asupra căruia privirea oricui are rol de vânt ce-l spulberă în şoapte surde, fără a mai rămâne ceva.
Gândul meu e ca o primăvară moartă, în care ideile se nasc doar pentru a se putea ofili în suflet. Nu, nu vreau să spun că în inima mea e doar frunziş cu raze maronii, dar azi mă doare liniştea. E o tăcere lipsită de pace.

Cântă tu! Poate îmi voi găsi lacrima în doina ta.
Cântă, suflete, dacă îţi este permis.
Lasă-ţi gândul să fie primăvara care răspândeşte căldură în jurul tău.