Autor: Andreutza

Când plouă, pentru mine nu e doar o ploaie, ci sunt miliarde de picuri ce lovesc cu ură ţărâna, alteori sunt lacrimi de îngeri, poate chiar de Dumnezeu, alteori doar o iluzie, o convingere ce noi o avem, şi nu e nimic de fapt, dar simţim pentru că noi credem, şi vedem pentru că gândim că plouă, dar de fapt, nu e nimic. Pământul e ud, pentru că mintea noastră l-a proiectat astfel, el de fapt nici nu există, el e o creaţie a ceea ce eu produc în mintea mea, nici eu nu exist, probabil, dar cred că sunt pentru că cineva m-a creat în imaginaţia sa, şi nu gândesc doar ce gândeşte respectivul pentru mine, nu râd decât din cauza a ce i se pare lui comic, nu plâng decât atunci când acesta îşi imaginează lacrimi pe obrajii mei... ar putea să mă îmbolnăvească, să mă facă să păcătuiesc, să iubesc, sau nu, să mă omoare...totul depinde de ce gândeşte el. Sau poate că pur şi simplu plouă...

[...]


Când povestesc cu tine eu nu doar te ascult, ci schimb istoria viitorului. Discuţia noastră ne dă o pauză raţiunii noastre, sau o incită. Poate că în timp ce conversăm, ne antrenăm intelectul, astfel îl facem să progreseze ajungând mai departe in viitor decât unde ar fi fost dacă noi doi nu am fi povestit, şi de aceea eu voi avea atunci inteligenţa necesară sa iau o decizie mai bună decât aş fi luat dacă tu nu ai fi fost, dar va fi doar un punct al existenţei hotărârea aceea. Da, doar un punct, din care inevitabil se va naşte un altul, tot astfel un al treilea, continuând aşa, va deveni capul unui unchi, infinit... sau finit în contopirea cu un alt unghi, poate născut dintr-o simplă discuţie o unor indivizi, şi cu al nostru va forma un triunghi, sau romb, depinde, oricum, ori ce va fi, va fi o formă ce ocupă un loc un viitor, şi viitorul va fi altul, decât ar fi dacă noi nu am povesti. Sau poate... poate doar monologăm intercalat, şi totul va trece... si viitorul e scris şi noi doar jucăm roluri deja gândite, deja trăite, deja de mult moarte.

Când plouă, nu doar plouă, când povestim, e mai mult de atât, când te privesc, te pot ucide, când respir, de fapt, influenţez pământul întreg, şi sub ideea minţi mele, sub aripa gândiri, filozofez şi obosesc... nu mai am aer să continui, m-am extenuat până la rădăcini, pentru că nu e doar un univers, ci fiecare moleculă de fiinţă ori nefiinţă în jurul meu mă omoară cu complexitatea universului său. Şi ce să fac cu atâtea întrebări, cum să găsesc, când să aştept atâtea răspunsuri...