Va propun sa incepem cu o definitie: inteligenta este capacitatea de a intelege universul si a se raporta la el in mod constient si rational, urmarind un obiectiv propriu. Daca este asa, stiinta este un instrument al inteligentei (si implicit ratiunii) umane.

Nu avem nici un motiv sa ne indoim ca fiinta umana a inceput prin a avea o viziune revelata si o intelegere intuitiva a lumii care o inconjoara. Istoria civilizatiilor demonstreaza ca dorinta de a intelege lumea - desi o necesitate umana fundamentala - nu a dus la instrumente ale cunoasterii identice, nici macar asemanatoare, in váriile centre de civilizatie umana.

Desi ratiunea este o caracteristica umana definitorie, cunoasterea rationala a lumii nu se putea materializa decat intr-o civilizatie a carei viziune despre univers - revelata, sa ne amintim - era eminamente rationala, provenind, cu alte cuvinte, de la o sursa divina rationala. Viziunea revelata asupra lumii constituie miezul unei religii si in consecinta putem afirma ca stiinta nu putea sa se nasca decat sub auspiciile unei religii emanand de la o sursa divina rationala.

Mai mult, este nevoie ca intre ratiunea divina si ratiunea umana sa existe o filiatie directa. Or, din toate marile religii ale lumii, doar una descrie fiinta umana in raport cu creatorul sau divin drept "…om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra" Aceasta descriere se gaseste in capitolul intai, versetul al 26-lea al cartii sfinte a crestinatatii - Biblia.

Iata dar, de ce trebuie sa cautam izvoarele stiintei moderne in crestinism. Si trebuie sa subliniem aici ca atributul "modern" implica in mod necesar si latura experimentala a stiintei, radacinile stiintei rationalist-speculative coborand in timp pana in Grecia antica la marele Stagirit - Aristotel.

[..]
Istoria moderna a stiintei si-a dezvoltat o ramura aparte, un soi de hagiografie a marilor ganditori care s-au luptat (pana la sacrificiu personal uneori) - cu rigiditatea si obtuzitatea inaltului cler. Aceeasi istorie considera dogma crestina si nu unii reprezentanti ai bisericii drept principalul obstacol in calea marii stiinte. Ca nu este asa, ca ne aflam in fata uneia din numeroasele manipulari ale dogmei materialist-atee, sper a putea dovedi in cele ce urmeaza. Niciodata credinta crestina nu a impiedicat dezvoltarea stiintei, dimpotriva, i-a fost mama, muza si calauza multa vreme. Cred ca este extrem de potrivit a incheia aceasta introducere cu cuvintele istoricului stiintei Joseph Needham care, desi marxist convins, a fost nevoit sa admita urmatoarele:

"Ajunsi sa-si piarda credinta intr-un Legislator sau Creator divin, chinezii nu s-au mai putut convinge pe sine ca omul este capabil sa identifice macar unele din legile fizice ale universului." (din Jaki, 1978)

Inceputuri
Drumul sinuos al stiintei moderne porneste din Europa occidentala si se plaseaza in timp in perioada de apogeu a scolasticii (secolul al XIII-lea). Daca ar fi sa cedam tentatiei atat de umane de a lega acest inceput de un nume, acest nume ar trebui sa fie al unui englez:

Roger Bacon (1210? - 1294?)
Porecla sa oficiala - "Doctor mirabilis" spune multe. Iar Doctor mirabilis a fost impotriva conceptiilor unui alt 'doctor' anume "Doctor angelicus", mai cunoscut lumii sub numele de Toma din Aquino. Eforturile italianului de a 'altoi' aristotelismul peste doctrina crestina - eforturi in urma carora mai degraba crestinismul a fost 'aristotelizat' - l-au deranjat serios pe englez, acesta fiind unul din cei mai seriosi si inversunati adversari ai tomismului in intreg evul mediu.

In viziunea lui Roger Bacon nu existau decat doua moduri de cunoastere: rationamentul si experienta. Dar rationamentul poate duce si la dubiu si in consecinta nu ofera intotdeauna certitudinea. Cunoasterea este de aceea completa doar cand intelectul ajunge la intuitia adevarului prin experienta. Aceasta experienta poate fi externa (bazata pe simturi ) sau interna (bazata pe iluminarea divina). Iata o viziune cu adevarat novatoare, mai ales pentru acele timpuri: plecand de la rationalitatea de sorginte divina universului, ne spune Bacon, putem sa folosim ratiunea noastra - care fiind tot de origine divina este perfect compatibila cu acesta. Pentru a verifica deductiile logice trebuie sa utilizam experimentul - adica experienta externa (senzoriala) - iar atunci cand rationalitatea experimentului depaseste ratiunea noastra, avem nevoie de iluminare divina pentru a discerne pe deplin. Stiinta deci, spune Bacon, nu se opreste la limitele naturalului ci poate trece "in mod natural" in domeniul supranaturalului, prin revelatie divina. Un corolar al acestei viziuni, exprimat ca atare de catre Bacon, este ca esenta individului nu se gaseste in materie. Chiar daca unii marxisti incearca sa ne convinga asupra contrariului, Roger Bacon a ramas prin toata opera sa in interiorul crestinismului, din care-si trage de altfel seva.

Acest spirit - desi in expresii diferite - a ramas in general valabil pentru majoritatea reprezentantilor scolasticii, iar stiinta experimentala s-a asezat pe un fagas mai degraba linistit, usor umbrit de alchimism din cand in cand, pana in secolul al XVII-lea, veac al unor schimbari majore despre care vom vorbi imediat. Dar mai intai se cuvine sa mentionam alte cateva nume ale unor adevarati oameni de stiinta, pe deplin crestini, care au marcat gandirea sfarsitului de ev mediu.

Nicolaus Cusanus (1401-1464)
Pe numele lui adevarat Nicholas Kryfts sau Krebs, era fiul unui luntras, crescut intr-un mediu profund religios, in care a studiat teologia, filosofia, dreptul canonic si matematica. A fost unul din cele mai importante personaje in incercarile (esuate) de a unifica bisericile catolica si ortodoxa, in conciliile de la Basel, Ferrara si Florenta (1431-1442).

Cusanus este cel mai insemnat ganditor care a contribuit la tranzitia gandirii stiintifice dinspre scolastica (adica evul mediu) spre timpurile moderne. Opera sa fundamentala are un titlu foarte semnificativ, mai ales tinand cont de credinta sa crestina profunda, anume De Docta Ignorantia (sau Despre stiinta nestiutoare). Ea a fost publicata in 1440 si a reprezentat in esenta o noua teoriei a cunoasterii. Dupa Cusanus intelepciunea consta in capacitatea de a cunoaste limitele spiritului uman, adevarul neputand insa fi cunoscut pe deplin prin stiinta (care este deci "nestiutoare"). Cusanus este cel care a pus bazele calculului infinitezimal, construind o superba argumentatie matematica a naturii infinite a lui Dumnezeu. In linii generale, savantul german a pus bazele investigatiei matematice a designului inteligent al universului, paradigma stiintifica considerata astazi "varful de lance" al stiintei mileniului trei. Ca maxim (sau infinit) absolut ne spune Cusanus, Dumnezeu cuprinde toate lucrurile si este infasurarea lor (complicatio) dar este in acelasi timp si desfasurarea lor (explicatio). Urmand acest fir logic, Cusanus s-a indoit de caracterul central in univers al Pamantului (geocentrismul) anticipand cu un secol scrierile lui

Nicolaus Copernicus (1473-1543)
Invatatul polonez ramane in memoria posteritatii mai ales prin cartea sa De revolutionibus orbium coelestium libri VI, publicata prudent, chiar in anul mortii sale. Copernicus (sau Kopernik in grafia poloneza) prezenta in aceasta carte suma observatiilor sale din care deducea ca sistemul geocentric ptolemaic era gresit, argumentand pentru un sistem heliocentric. Prudenta lui in a-si publica cartea se datora fricii de a nu fi ridiculizat de catre colegii sai, cu atat mai mult cu cat la acea vreme telescopul - principalul instrument care i-ar fi putut confirma experimental ideile - nu fusese inca inventat. Dar istoria moderna a stiintei continua sa puna prudenta lui Copernic pe seama fricii de biserica, cu toate ca este dovedit in mod cert ca polonezul s-a decis a-si publica cartea la cererea expresa a papei Clement al VII-lea!

Nimic din ceea ce sustinea Copernic in aceasta carte, ca de altfel in toata opera sa stiintifica, nu venea in opozitie cu doctrina crestina ci doar cu obstinatia unor inalte fete bisericesti. De altfel, cartea lui Copernic nu a fost pe lista neagra a bisericii catolice decat intre 1616 si 1620. In ansamblu, putem sustine fara teama de a gresi ca invatatul polonez a fost si a ramas pana la sfarsitul zilelor sale un crestin practicant. Este interesant de subliniat ca viziunea sa a fost imediat adoptata de catre misionarii iezuiti care au ajuns repede a o impartasi chinezilor (pe care se luptau a-i crestina in acele vremuri). Cum acestia nu au avut nici un fel de restrictii si framantari doctrinare ulterioare, astronomii chinezi au luat-o serios inaintea celor europeni, tocmai datorita adoptarii ideilor lui Copernic! Cate despre iezuiti, multi dintre oficialii acestui temut ordin catolic au fost imediat convinsi de justetea ideilor polonezului - a carui carte au numit-o "o ipoteza matematica" - si au ingaduit astronomilor apartinand aceluiasi ordin sa-si dezvolte cercetarile in aceasta directie. Unul dintre acestia a fost astronomul curtii imperiale germane

Johannes Kepler (1571-1630)
De numele sau se leaga descoperirea - intre 1609-1619) - a celor trei legi ale miscarii planetelor in sistemul solar, fundamentale pentru dezvoltarea ulterioara a astronomiei. Kepler a fost de asemenea un crestin practicant si nu s-a aflat in conflict cu biserica chiar daca a luat in mod public apararea celui mai celebru savant persecutat de biserica in acele vremuri - Galileo Galilei. Este locul aici a face o mica divagatie intr-o directie aparent opusa subiectului acestei lucrari. Investigatii recente in arhivele Vaticanului au scos la lumina o imagine complet necunoscuta si aproape antagonica celei din hagiografia oficiala a stiintei, privitoare la asa-numita "afacere Galilei". Departe de a fi persecutat de biserica, Galilei s-a aflat in gratiile papei Paul al V-lea, care avea atat de mult respect pentru savantul venetian incat nu i-a permis sa ingenuncheze inaintea sa. Documentele procesului reveleaza un Galileo ingamfat, incapatanat si mincinos, facand tot ce-i statea in putere ca sa fie condamnat! Scundul si mereu agitatul savant este unul din cele mai socante cazuri de infatuare cunoscute in istoria stiintei. Iata ce credea Galileo despre sine in una din scrisorile sale:

"N-aveti ce face domnule Sarsi, daca imi este dat mie si numai mie sa descopar toate fenomenele noi din ceruri. Acesta este adevarul si nici rautatea si nici invidia nu-l vor schimba."

Rautatea lui Galilei a mers atat de departe incat a refuzat sa-i imprumute unul din telescoapele sale lui Kepler (spre a-i ingadui sa-si dovedeasca legile miscarii planetelor) cu toate ca acesta, asa cum spuneam anterior, i-a luat public apararea. Adevarul ce izvoreste din documentele procesului este ca nu biserica ci invidia si dorinta de razbunare a colegilor sai au declansat procesul impotriva sa. Mai ramane de clarificat o imagine eronata si totusi oficiala legata de afacerea Galilei: ceea ce sustinea Biserica Romana - geocentrismul ptolemaic - nu era o dogma rezultand din Scriptura ci conceptia unui grec (Ptolemeu) pe care ea, Biserica Romana, a transformat-o in dogma, interpretand in mod dubios (dar concordant cu ideile grecului) anumite pasaje scripturale. In pofida a ceea ce am fi poate tentati sa credem, Galilei a fost si a murit un bun crestin iar celebrul sau "e pur… si muove" nu a fost in nici un caz o contestare a autoritatii divine. Contemporan cu Galilei a fost a fost un al doilea Bacon :

Sir Francis Bacon (1561-1626)
Avocat si politician, membru al bisericii anglicane, Francis Bacon avea sa aseze definitiv tiparele gandirii stiintifice moderne. Aidoma tizului sau care l-a precedat cu trei secole, el nu a fost catusi de putin impresionat de Aristotel si in general de stiinta greaca antica. Principiile rationamentului inductiv introduse de Sir Francis constau in observatii initiale urmate de o serie de experimente ale caror semnificatie finala trebuia sa rezulte din rationamente succesive care sa ofere o explicatie rationala a tuturor rezultatelor respectivelor experimente. Esentiala pentru Bacon era speculatia initiala facuta pe baza primei observatii.

Cele mai cunoscute lucrari ale lui Sir Francis sunt Novum Organum (1620) si New Atlantis (publicata postum in 1627), o utopie in care se propune ca oamenii de stiinta sa-si uneasca cunostintele intr-un rezervor comun care sa stea la baza principiilor de conducere a societatii ideale. Aceste idealuri aveau sa stea la baza Societatii Regale din Londra, arhetipul tuturor institutiilor de cercetare. Putem spune cu certitudine ca si Sir Francis Bacon s-a nascut, a creat si a sfarsit in interiorul universului crestin, chiar daca biserica anglicana isi incepuse deja (in buna masura sub presiunea noilor descoperiri stiintifice) indepartarea de spiritul Scripturii.

Trebuie sa subliniem odata ajunsi aici ca ne gasim in pragul unei mari schimbari in domeniul stiintei, schimbare ce avea sa se repercuteze violent si cu urmari de lunga durata asupra societatii occidentale si mult mai tarziu asupra celei din rasaritul Europei.

Pasi spre granite
Stafeta stiintei moderne nu avea cum sa evite Franta, cea in care tocmai se nasteau izvoarele a ceea ce avea sa intre in istorie sub denumirea de iluminism. Pentru stiinta moderna "epoca luminilor" a insemnat mai inainte de toate desprinderea definitiva de revelatia divina, stiinta fiind definita de atunci inainte drept explicatia rationala si exclusiv naturalista a realitatii. Mecanicismul a fost prima varianta de interpretare naturalista a realitatii, lucru oarecum firesc intr-o societate occidentala fascinata de tot felul de mecanisme ce incepusera sa invadeze cotidianul. Primul mare mecanicist si unul din putinii care nu s-au rupt constient de crestinism a fost

René Descartes (1596-1650)
Cunoscut si sub numele de Cartesius iar doctrina sa cartezianism, este considerat "parintele filosofiei moderne". A fost educat de catre iezuiti si a ramas pana la capatul zilelor un catolic convins. Descartes a fost si un matematician de prima marime, fapt ce explica oarecum construirea filosofiei sale pe domnia absoluta a ratiunii, precum si celebrul sau Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Indoiala lui Descartes se referea la valabilitatea cunoasterii prin simturi pe care a considerat-o in cele din urma incerta. De aceea, el a ajuns in celebra sa lucrare Discurs asupra metodei, publicata in 1637, la concluzia ca pornind de la ratiunea omeneasca pot fi identificate legile matematice care controleaza universul. Desi a esuat in incercarea de a defini aceste legi, Descartes a deschis calea marilor descoperiri ale lui Isaac Newton o jumatate de veac mai tarziu. Asa cum era de asteptat, logica urmata de francez l-a dus intr-o zona cu totul noua - interpretarea universului si a fiintelor vii drept simple mecanisme. De aici pana la desprinderea completa de cunoasterea prin revelatie divina nu mai era decat un pas, pe care Descartes nu a indraznit insa a-l face cu adevarat, ramanand pana la capat atasat valorilor crestine. Ajunsa aici, calea sinuoasa a stiintei a cotit din nou spre Albion unde traia si lucra

Isaac Newton (1642-1728)
Considerat de multi drept cel mai mare om de stiinta al tuturor timpurilor, Sir Isaac a descoperit lega atractiei universale (sau 'a gravitatiei') si a asezat temeliile mecanicii moderne in celebra sa Principiile matematice ale fizicii. Newton, practic simultan cu germanul Leibnitz, a inventat calculul diferential. Prin noile sale abordari, avea sa confirme definitiv legile miscarii planetelor ale lui Kepler. Si tot Sir Isaac a fost cel care a pus bazele opticii moderne, propunand o teorie privind compozitia luminii.

Acest titan al stiintei a scris si carti in care apara cronologia biblica (inclusiv 'cronologia scurta' a lui Usher), profetiile biblice si acuratetea Scripturii. Si pentru ca in stiinta onesta adevarul este prioritatea absoluta, se cuvine sa mentionam ca Newton refuza sa accepte miracolele biblice. Dar asa ceva este oarecum de inteles data fiind uriasa deschidere intelectuala pe care a adus-o acest om. Este foarte probabil ca Sir Isaac sa fi gandit ca trebuie sa existe o explicatie stiintifica pentru toate aceste miracole, aceasta explicatie confirmand existenta si maretia lui Dumnezeu. Iata-ne ajunsi acum la granita dintre adolescenta tarzie si debutul maturitatii stiintei moderne, granita la care crestinismului i-a fost refuzata viza, naturalismul fiind singurul admis in "lumea noua" a stiintei. Au existat insa o seama de oameni de stiinta care nu si-au declarat oficial convingerile religioase si, sub acoperirea naturalismului pe care-l practicau in stiinta, au reusit sa faca

Pasi peste granite
Acesti oameni sunt o dovada graitoare a faptului ca, asa cum in epoca ce-i precedase credinta crestina nu a constituit catusi de putin un handicap, in noua era a naturalismului (de sorginte iluminista) el, crestinismul trait si traitor, a ramas un minunat sprijin moral, singurul care putea (si mai poate) opri caderea umanitatii in naturalisme desantate precum Varsta cea Noua (New Age) care face din pietre, paduchi, serpi, sobolani si … oameni un tot intersanjabil si in acelasi timp inept.

Pana cand "biblia naturalismului" - Originea speciilor de Charles Darwin (publicata in 1859) avea sa dea nastere dictaturii evolutioniste in stiinta, o seama de buni crestini au continuat sa zideasca edificiul stiintei moderne. John Woodward (1665-1728) a pus bazele paleontologiei. Carolus Linnaeus (1707-1778) a pus la punct taxonomia biologica care este practic si astazi in uz. Michael Faraday (1791-1867 a imbogatit fizica cu o noua disciplina - electromagnetica - si cu teoria campurilor. Samuel B. Morse (1791-1872) a inventat telegraful, Charles Babbage (1792-1871) a inventat masina de calculat iar Matthew Maury (1806-1873) a pus bazele hidrografiei si oceanografiei.

Cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea ramane in istoria stiintei ca ceea ce am putea numi "iarna invrajbirii" - ca sa ne mentinem in spiritul britanic… Daca este oarecum de inteles ca multi oameni de stiinta s-au lasat tentati de naturalismul absolut predicat de Darwin (si nu era oare greu a rezista tentatiei de a explica totul prin propriile puteri, fara a face apel la altcineva, chiar daca acel cineva era insusi Dumnezeu?), este mult mai greu de inteles si acceptat modul in care marea majoritate a clerului britanic a capitulat rapid in fata evolutionismului, aidoma gainii care se lasa pe vine… In mai putin de o jumatate de secol, devenise riscant pentru cariera unui om de stiinta sau cadru didactic a-si exprima fie si numai indoieli privind evolutionismul. Iata de ce sunt de admirat acei savanti care nu au ezitat sa atace - in conformitate cu convingerile lor stiintifice - dogma evolutionismului. Trecuse vremea in care ar fi putut face apel la Biblie asa ca atacurile lor au fost purtate pe cai stiintifice. Este totusi neindoios faptul ca taria lor morala si suportul lor afectiv isi trageau seva din convingerile lor crestine iar linistea vietii lor private a fost asigurata de comuniunea cu Dumnezeu si membrii congregatiilor din care faceau parte.

Se cuvine sa mentionam numele unor astfel de oameni: fizicianul britanic Sir William Thomson ( Lord Kelvin) (1824-1907) descoperitorul racirii gazelor prin detenta, creatorul unei scari termometrice teoretice (temperatura absoluta) si cercetator al mareelor terestre. James Clerk Maxwell (1831-1879), fizicianul britanic care a unificat teoriile electricitatii si magnetismului, descoperind legile generale ale campului electromagnetic. Tot el a dovedit caracterul electromagnetic al luminii si a contribuit substantial la intemeierea termodinamicii. A fost apoi marele biochimist si bacteriolog francez Louis Pasteur (1822-1895), descoperitorul streptococului, stafilococului si altor germeni patogeni, al metodei de conservare prin pasteurizare si creatorul vaccinul antirabic. Sau fizicianul si mineralogul britanic Sir David Brewster (1781-1868), descoperitorul caleidoscopului si al legilor polarizarii luminii prin reflexie. Geologul si paleontologul american de origine elvetiana Louis Agassiz (1807-1873) pionier al glaciologiei si mare critic al evolutionismului in temeiul arhivei fosilifere. Si mai departe, medicul si politicianul german Rudolf Virchow (1821-1902), creatorul patologiei celulare, sau marele entomolog francez Henri Fabre (1823-1915).

Desigur, departe de a fi exhaustiva, aceasta scurta trecere in revista se margineste a prezenta nume care au in mod normal rezonanta in cultura generala. Vom aborda mai departe stiinta secolului al XX-lea pe o cale diferita. Motivul este simplu si poate cel mai bine inteles printr-un exemplu concret. Mineralogul american Robert Gentry a studiat vreme de mai bine de 20 de ani aureolele pleocroice. Acestea sunt coloratii concentrice in anumite minerale, datorate prezentei unuia sau mai multor atomi radioactivi in structura lor. A publicat multe articole pe aceasta tema in cea mai prestigioasa revista de stiinta - Nature, atragand atentia asupra faptului ca aureolele pleocroice ale unui anumit izotop al poloniului din granitele foarte vechi dovedesc ca acestea nu sunt de fapt vechi. Ei bine, deoarece in 1981 a comparut ca martor al apararii in procesul din Arkansas in care establishmentul evolutionist acuza introducerea creationismului ca materie alternativa in scoli, sustinand exact aceleasi lucruri pe care le publicase in Nature, a fost literalmente excomunicat din lumea stiintifica, fondurile de cercetare i-au fost refuzate si a devenit un soi de paria. Totul pentru ca indraznise a interpreta rezultatele muncii sale drept argument impotriva evolutionismului.

Aceasta fiind situatia, este de la sine inteles ca in secolul ce tocmai a sucombat trebuia sa fi mare, foarte mare in ale stiintei, pentru a putea sa vorbesti public in favoarea existentei lui Dumnezeu. Trebuia sa fi de exemplu Einstein ca sa poti afirma: "Daca n-ar fi existat Dumnezeu, ar fi trebuit sa-l inventam noi" Si mai departe: "Dumnezeu nu joaca zaruri". Si cum ati inteles ca aceasta - calea citatelor - este cea cu care doresc sa inchei aceste randuri, va invit la un carusel al citatelor. Si voi incepe printr-un anti-citat (in contextul prezentei scrieri) din apostolul modern al evolutionismului, creatorul manifestului UNESCO, si deci al filosofiei politice mondiale, nepotul "buldogului lui Darwin", Sir Julian Huxley:

"O religie este in esenta o atitudine despre lume ca un intreg. Evolutia spre exemplu, s-ar putea dovedi un principiu la fel de puternic in coordonarea credintelor si sperantelor omenesti, pe cat s-a dovedit Dumnezeu in trecut."

Asta pentru ca sa ne fie clar cine este dumnezeul epocii in care traim!

Fizicianul francez Edouard Branly (1844-1940), inventatorul radioconductorului spunea: "Stiinta este o staruinta spre Creatie, credinta o staruinta spre Creator."

Biologul danez Soren Lovtrup: "Cred ca intr-o buna zi mitul darvinist va fi categorisit drept cea mai mare inselaciune din istoria stiintei."

Istoricul si filosoful stiintei George Chesterton: "Lumea nu se autoexplica… este absurd pentru un evolutionist sa se planga ca este de negandit ca un Dumnezeu inimaginabil sa creeze totul din nimic si sa pretinda apoi ca este mai corect a gandi ca nimicul se poate transforma singur in totul.

In fine, poate cel mai explicit, natural si sincer dintre toti, fizicianul Dr. Robert Jastrow, directorul Institutului pentru Cercetari Spatiale al Statelor Unite ale Americii recunoaste: "Pentru un om de stiinta care si-a trait viata conform credintei sale in puterea ratiunii, povestea se termina ca un cosmar. A cucerit muntii cei mari ai nestiintei; iata-l acum gata sa cucereasca cel mai inalt munte si, cand cu ultimele-i puteri sa ridica pe pisc, este batut pe umar prieteneste de o ceata de teologi care erau acolo de secole." Nu-i asa ca marele Cusanus avea dreptate? Docta Ignorantia! Dar ei, corifeii crestini ai stiintei au fost constransi de aceasta nestiinta. Pentru ei, ca si pentru toti cei care au ajuns la intelepciunea cunoasterii propriilor limite, nestiinta este inceputul stiintei - stiinta revelata, Calea, Adevarul si Viata…

-Emil Silvestru

Mai multe despre despre autor:
Emil Silvestru