Please Register! on our site to be able to write messages reply to blogs and participate on our discussion forums. Click here if you forgot your password.
Parc
- Când nu-L mai înţeleg pe Dumnezeu [12.06.08 11:41]
- Cuvinte reci de pe buze uscate [23.01.08 23:15]
- Solutii IT [17.08.07 13:08]
- Functia ambigua a televiziunii [12.08.07 12:39]
- Biblia si drepturile omului [14.02.07 11:59]
Downtown
- discutie libera [05.07.08 00:53]
- cand a fost ultima oara cand... [05.07.08 00:02]
- You about me [04.07.08 23:25]
- www [04.07.08 20:12]
- Bogatia aduce fericirea? [04.07.08 19:57]
Cred ca... mi-e frica. Tie?Friday, 10.11.06
Autor: Norrishor
Unul dintre lucrurile cu care NU ne naştem este... F-R-I-C-A. Până pe la 2-3 anişori nu ne este frică de nimic. Nu tu maşină, nu tu fierbinte, nu tu foc... De nimic. Mi-ar plăcea să putem trăi într-o astfel de lume. Însă... creştem şi învăţăm să ne fie frică de una, de alta... Începem să ne obişnuim să ne ferim de maşină, de cuptor, de ceaşca de ceai... pentru că acum ştim că frige, doare, ustură. Doar că galeria fricilor prinde contur în viaţa noastră. Şi descoperim că ne e frică să nu fim pedepsiţi, aşa că mâncăm tot din farfurie, ne e frică de doctor, de teze şi lista continuă. Mai creştem niţel şi descoperim că fricile pot fi stăpânite, aşa că acţionăm în aceşti termeni şi începem să punem lese fricilor din noi. Ne simţim biruitori, nu-i aşa?! Nu ne mai e frică de NIMIC.
Răsuflăm uşuraţi, scoatem o foaie de hârtie, ne facem calculele şi punem un egal mare. Rezultatul?! Ne-am sugrumat toate fricile. Mototolim foaia, o aruncăm în coşul din dreapta şi pornim spre... nicăieri. Parcă dăm să zâmbim, dar nici după 3-4 paşi realizăm că acest nicăieri spre care ne îndreptăm... ne sperie. Nu avem un loc încotro să mergem. Nu e nimeni lângă noi şi începem să gustăm singurătatea, parcă prietenii au intrat în pământ şi ne împiedicăm de fiecare gând pe care l-am putea rezuma la un singur cuvânt: frică. Şi până la urmă nu ne e frică de oameni, ci de lipsa lor, nu că ei ar avea sau nu sentimente faţă de noi, ci că noi am avea (sau nu) sentimente faţă de ei. Ne e frică să nu rămânem singuri, dar în aceeaşi măsură ne e frică să ne îndrăgostim. Deci, până la urmă, ne e frică de noi înşine... Cum vine asta?
[...]
Poate că până şi de moarte nu ne mai este frică sau poate că nici măcar de Dumnezeu (deşi asta ar fi singura frică necesară şi de dorit), dar de noi înşine ne-a fost mereu frică. Pe noi înşine ne cunoaştem cel mai puţin, cu noi înşine stăm cel mai puţin... de vorbă, noi ne iertăm cel mai greu, noi ne înţelegem pe noi înşine... abia în ultimă instanţă. Dar chiar să ne şi fie frică de ce (nu) suntem, frică de sentimentele care s-ar putea naşte în noi sau că se prea poate să-i iubim prea puţin pe cei din jur ori că am avea prea puţin curaj să facem anumite lucruri, că nu suntem destul de buni, în măsură să facem cine ştie ce lucru? De ce trăim sub semnul fricii? Ce anume dă naştere fricii din noi? E normal să ne fie frică... până şi de noi înşine? O fi având frica asta şi ceva bun în ea? Să ne simţim vinovaţi descoperind urmele fricii în noi? Şi... până la urmă... putem anihila chiar şi această formă de frică, frica de noi înşine?
Eu am aruncat cărţile. Aşează-te şi tu cu noi, la masă. E timpul să croşetăm o discuţie. E timpul să înţelege cum stau lucrurile. Ajută-ne să privim lucrurile din unghiul din care le priveşti tu... Cred că ne-ar fi de ajutor. E ca şi cum frica ar avea forma unui cub şi fiecare vede doar o faţă a cubului. Ei bine, n-o să înţelegem niciodată frică (şi cred că ea trebuie înţeleasă – în termenii ei) dacă nu o vom privi pe toate părţine ei. Aşadar... tu cum vezi lucrurile?
Unul dintre lucrurile cu care NU ne naştem este... F-R-I-C-A. Până pe la 2-3 anişori nu ne este frică de nimic. Nu tu maşină, nu tu fierbinte, nu tu foc... De nimic. Mi-ar plăcea să putem trăi într-o astfel de lume. Însă... creştem şi învăţăm să ne fie frică de una, de alta... Începem să ne obişnuim să ne ferim de maşină, de cuptor, de ceaşca de ceai... pentru că acum ştim că frige, doare, ustură. Doar că galeria fricilor prinde contur în viaţa noastră. Şi descoperim că ne e frică să nu fim pedepsiţi, aşa că mâncăm tot din farfurie, ne e frică de doctor, de teze şi lista continuă. Mai creştem niţel şi descoperim că fricile pot fi stăpânite, aşa că acţionăm în aceşti termeni şi începem să punem lese fricilor din noi. Ne simţim biruitori, nu-i aşa?! Nu ne mai e frică de NIMIC.
Răsuflăm uşuraţi, scoatem o foaie de hârtie, ne facem calculele şi punem un egal mare. Rezultatul?! Ne-am sugrumat toate fricile. Mototolim foaia, o aruncăm în coşul din dreapta şi pornim spre... nicăieri. Parcă dăm să zâmbim, dar nici după 3-4 paşi realizăm că acest nicăieri spre care ne îndreptăm... ne sperie. Nu avem un loc încotro să mergem. Nu e nimeni lângă noi şi începem să gustăm singurătatea, parcă prietenii au intrat în pământ şi ne împiedicăm de fiecare gând pe care l-am putea rezuma la un singur cuvânt: frică. Şi până la urmă nu ne e frică de oameni, ci de lipsa lor, nu că ei ar avea sau nu sentimente faţă de noi, ci că noi am avea (sau nu) sentimente faţă de ei. Ne e frică să nu rămânem singuri, dar în aceeaşi măsură ne e frică să ne îndrăgostim. Deci, până la urmă, ne e frică de noi înşine... Cum vine asta?
[...]
Poate că până şi de moarte nu ne mai este frică sau poate că nici măcar de Dumnezeu (deşi asta ar fi singura frică necesară şi de dorit), dar de noi înşine ne-a fost mereu frică. Pe noi înşine ne cunoaştem cel mai puţin, cu noi înşine stăm cel mai puţin... de vorbă, noi ne iertăm cel mai greu, noi ne înţelegem pe noi înşine... abia în ultimă instanţă. Dar chiar să ne şi fie frică de ce (nu) suntem, frică de sentimentele care s-ar putea naşte în noi sau că se prea poate să-i iubim prea puţin pe cei din jur ori că am avea prea puţin curaj să facem anumite lucruri, că nu suntem destul de buni, în măsură să facem cine ştie ce lucru? De ce trăim sub semnul fricii? Ce anume dă naştere fricii din noi? E normal să ne fie frică... până şi de noi înşine? O fi având frica asta şi ceva bun în ea? Să ne simţim vinovaţi descoperind urmele fricii în noi? Şi... până la urmă... putem anihila chiar şi această formă de frică, frica de noi înşine?
Eu am aruncat cărţile. Aşează-te şi tu cu noi, la masă. E timpul să croşetăm o discuţie. E timpul să înţelege cum stau lucrurile. Ajută-ne să privim lucrurile din unghiul din care le priveşti tu... Cred că ne-ar fi de ajutor. E ca şi cum frica ar avea forma unui cub şi fiecare vede doar o faţă a cubului. Ei bine, n-o să înţelegem niciodată frică (şi cred că ea trebuie înţeleasă – în termenii ei) dacă nu o vom privi pe toate părţine ei. Aşadar... tu cum vezi lucrurile?
RSS 2.0 feed, print, email this article:
- RSS 2.0 feed of this article, including comments.
- You can [print] this article or [email] it.
Comments:
Add new comment:
Comments can be submitted only by registered users.
© 2006 aercurat.com | All rights reserved
Norrishor drag, si mie mi-e frica de mine mai mult decat orice altceva... Si totusi am incredere in mine. Nu-mi explic aceasta teama fata de cum as putea reactiona, fata de cum as putea rezolva anumite probleme. Sunt uneori dezamagita... chiar. Dar tu, Norrishor? Cum faci fata fricii asteia?
raspunde acestui comentariu- acest comentariu a inspirat pe norrishor — #3
Friday, 10.11.06, 08:31:18cred ca este si o frica pozitiva ca sa zic asa (adica care te ajuta)
raspunde acestui comentariu Friday, 10.11.06, 09:00:35si aceea e Frica de DUMNEZEU si sincer mie imi trebuie multa frica din asta
asa ca.... TEMETIVA!
inspirat de yvonne — #1 "Nu-mi explic aceasta teama fata de cum as putea reactiona, fata de cum as putea rezolva anumite probleme. Sunt uneori dezamagita... chiar. "
Cunosc pe "Cineva" care face fata oricarei frici... As vrea sa am curajul sa apelez la El de fiecare data...
raspunde acestui comentariu Friday, 10.11.06, 09:25:42Yvonne, cred ca toti ne confruntam la un moment dat cu o astfel de teama. Nu frica in sine e problema, pana la urma, ci cred cafaptul ca nu ne cunoastem destul de bine, sau ca nu stim ce-ar trebui sa facem cu adevarat. Aici as schimba macar atat cat se poate schimba.
Cum fac fata fricii? imi place sa cred ca sunt puternica, insa uneori frica asta are si parti bune. Acum depinde de caz. Insa uneori, datorita fricii, ne canalizam toata atentia si toata energia asupra unui lucru/fapt, suntem gata sa dam tot ce e mai bun din noi... sau poate ca e un fel de provocare de a ne analiza si de a depista lucruri care trebuie schimbate.
Dar... adevarul e ca si eu sunt... uneori... coplesita de frica... Dar incerc sa ma ridic deasupra. Am "un ajutor"
Norrishor, te felicit pentru pronfuzimea gândurilor tale, pentru modul în care ştii să pui problema şi pentru modul în care lansezi provocările (îţi citesc, aproape,toate articolele. Săptămâna trecută am participat la o întălnire unde trebuia să expun un subiect. Pentru acest moment am meditat mult la un verste "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi". Cum poţi spune că-ţi iubeşti aproapele dacă nu te iubeşti pe tine?! Ai fi un ipocrit. Dar cum te poţi iubi fără să te cunoşti? Dar cum te poţi cunoaşte fără să accepţi cine eşti cu adevărat? Poate refuzăm să ne confruntăm cu noi înşine pentru că ne e frică de ce am putea vedea în mod real. Personal, am constatat că atunci când îmi recunosc slăbiciunea şi când îi spun Domnului, în mod, sincer, că mi-e frică de cutare sau cutare se întâmplă ceva. Simt cum mă eliberez şi...mă umplu de pace, devin tare. În slăbiciunile noastre Domnul ne întăreşte. Dar trebuie ă recunoaştem înaintea lui că suntem slabi. Prin aceasta declarăm dependenţa noastră faţă de El. Au fost trei momente în viaţa mea care m-au marcat în sensul că am făcut atac de panică. Unul a fost cât se poate de serios (am ajuns la medic), o luptă spirituală, când am stat faţă în faţă cu ...Diavolul. Persoana cu care mă aflam în încăpere mi-a spus că este diavolul (bineînţeles că era schizofrenică). Dar,mnu e locul aici să relatez întâmplarea respectivă. Dar, în noaptea care a urmat m-am luptat pentru că nu-mi mai ştiam identitatea: eram copilul lui Dumnezeu sau al lui Satan. La ora 5 dimineaţa i-am spus Domnului: "Doamne, eu nu mai pot lupta, luptă tu pentru mine!". Am adormi şi m-am trezit adihnită şi eliberată de groază. S-a întâmplat la un an de la botez, când eram un "bebeluş". Ce a urmat după aceea? Domnul mă foloseşte în anumite lucrări în acest domeniu al atacurilor spirituale. Practic, m-a pregătit înainte de a-şi începe lucrarea. Am mai avut un moment când am făcut o depresie care s-a declanşat în urma lecturării unei cărţi de psihologie. Am început să mă lupt cu mine însămi, credeam că sunt o ratată, că am eşuat pe multe planuri...până când mi-am dat seama că erau minciunile Diavlolului şi că-mi era frică să recunosc că nu pot face toate lucrurile la superlativ. Ok. I-am spus Domnului că asta sunt şi că îi mulţumesc pentru ceea ce sunt, cu puncte tari şi puncte slabe, şi că îl las pe El să guverneze în viaţa mea. Din nou am ajuns la echilibru. Concluzie: cunoaşte-te pe tine însuţi/însăţi şi-L vei cunoaşte pe Dumnezeu Atotputernic. El este în noi. Dar lasă-L să ţi se descopere. E minunat,credeţi-mă!
raspunde acestui comentariu Friday, 10.11.06, 15:57:03draga norrisor ,imi place mult cum scrii...
raspunde acestui comentariu Friday, 10.11.06, 20:11:07Teama de oameni si chiar si atunci cand ne e teama de noi ne face sa ascundem ceea ce a pus Dz in noi.
De ce sa ne fie teama de noi? teama aceasta ne indeparteaza pe noi de noi insine, nu mai facem ceea ce ar treb sa facem.
Teama de ce ni s-ar putea intampla, teama de faliment, teama, cand ne gandim daca va merge ceea ce vrem sa facem, nu va disparea niciodata( si e normal) Dar de fiecare data cand iti invingi frica, devii mai dispus sa o faci si data viitoare, nu pt ca frica dispare ci pt ca ne obisnuim cu frica si ea nu mai are puterea sa ne distruga...
TEAMA NU DISPARE, ATATA TIMP CAT CONTINUU SA CRESC...( nu vb de teama de noi insine)
dak mi-e frica de ceva... e frica de eshec.. shi frica k nu mis in stare sa fac lucruri maretze pt Dumnezeu...
dar shtiu k " pot totul in Hristos " asha k asta mah intareshte...
...Copilul Cerului
raspunde acestui comentariu Monday, 13.11.06, 00:10:10Intotdeauna cand imi este frica de ceva imi aduc aminte versurile urmatoare: "Frica de la diavolul venise ca sa-i chinuiasca pe ai Sai" si parca rasare soarele de dupa norul plin de ceata. Nu vreau sa-l las pe diavolul sa castige teritoriu in mintea mea de aceea cand imi este frica de ceva incep sa ma rog. Nu mi-e frica de mine. Nu mi-a fost niciodata frica de mine! Uneori ma gandesc ca necunoscutul poate sa ma faca sa ma nelinistesc uneori, dar cand incredintez lucrurile in mana Domnului pot sa dorm linistita.
raspunde acestui comentariu Thursday, 16.11.06, 06:32:11Mi-e frica de faptul ca nu-i pot multumi pe cei din preajma mea,ca nu ma ridic la inaltimea asteptarilor lui Dumnezeu, mi-e frica de faptul ca s-ar putea sa nu-mi identific scopul pt care trebuie sa traiesc si dupa cum se poate observa, fricile astea sunt raportate la persoana mea. Oare mi-e frica de mine sau mi-e frica de Domnul care doreste mai mult de la mine?
raspunde acestui comentariu Friday, 17.11.06, 02:42:22Am primit astazi pe mess niste ganduri frumoase si as vrea sa le transcriu aici:
Tuturor ne e frica de ceva la un moment dat, fie ca recunoastem sau nu...
raspunde acestui comentariu Monday, 04.12.06, 16:58:43ne e frica de necunoscut...de viitor;
ne e frica sa fim diferiti si sa traim altfel, sa iesim din tipare...;
ne e frica sa ne deschidem inima si sa iubim;
ne e frica sa nu fim judecati;
ne e frica sa inaintam prin ceata vietii...;
ne e frica sa pasim in bezna noptii...;
ne e frica sa renuntam atunci cand se cere;
ne e frica sa luptam pana la capat;
ne e frica sa realizam ce ne dorim;
ne e frica sa ii intelegm pe cei de langa noi;
ne e frica sa spunem ce gandim;
Sa renuntam la temerile noastre si la ceea ce ne limiteaza si sa inaintam prin credinta, cu curaj...NU avem nimic de pierdut!!!!!!
Sa nu uitam ca o viata traita in frica este o viata traita doar pe jumatate...