Please Register! on our site to be able to write messages reply to blogs and participate on our discussion forums. Click here if you forgot your password.
Site proudly sponsored by:
Unique Logo Design -
Logo Design services for all kind of businesses.
Logo Design services for all kind of businesses.
Ai incercat noul toolbar Aercurat.com ? - Functioneaza in Firefox si Internet Explorer! - Chat, ultimele articole, RSS!
Parc
- Cuvinte reci de pe buze uscate [04.09.08 16:07]
- Solutii IT [04.09.08 15:48]
- Functia ambigua a televiziunii [02.09.08 06:46]
- Când nu-L mai înţeleg pe Dumnezeu [02.09.08 06:24]
- Biblia si drepturile omului [14.02.07 11:59]
Downtown
- Glume si discutii care sa ne bine dispuna... [08.09.08 17:58]
- Intrebarea ?intrebatoare? [08.09.08 17:58]
- jocul sinonimelor [08.09.08 17:56]
- jocul cuvintelor [08.09.08 17:55]
- Server nou [08.09.08 17:47]
Despre cinstea de a ierta greşelile semenilorWednesday, 05.09.07
Autor: Norrishor

Foto: James Robertson
Greşelile au fost şi vor fi întotdeauna o parte din noi. Vom face greşeli chiar şi în ultima zi din viaţă. Unele vor fi mai mari, mai grele, altele mai mărunte. Dar au fost, sunt şi vor fi greşeli. Prin definiţie ele, greşelile, ne rănesc într-o anume măsură .uneori fulgerător şi superficial, alteori adânc şi pentru multă vreme. Dar ce ne răneşte cel mai mult este greşeala de a lăsa ceasul neiertării să ticăie…
„A greşi e omeneşte” – iată paravanul cel mai înalt în spatele căruia ne ascundem fără urmă de inocenţă şi ruşine, ba chiar cu îndrăzneală. Şi venim cu explicaţia că ţine de noi să greşim, că e „un defect” al nostru care nu poate fi schimbat cu nimic. Deci nimeni nu scapă de această imperfecţiune, aşa e tiparul după care am fost construiţi. Ceea ce e de neînţeles însă, este faptul că în ochii noştri greşelile cele mai mari şi mai grave sunt făcute de alţii şi nicidecum de noi. Imperfecţiunea celorlalţi e mult mai vizibilă decât a noastră, iar greşelile lor întotdeauna vor fi analizate şi judecate cu minuţiozitate de noi, clipe în care uităm de propriile greşeli făcute.
[...]
Un lucru pe care adesea îl uităm ori nu îl luăm în calcul este faptul că felul în care privim greşeala cuiva ţine de caracterul nostru şi de cât de mult îi iubim pe oameni. Când privim la ei şi vrem să le vedem greşelile, asta vom vedea: doar greşeli. Şi până şi regula „a greşi e omeneşte” pare să nu se mai aplice în cele mai multe dintre cazuri când e vorba de ceilalţi. Pentru ei dăm foarte uşor verdictul „vinovat”, nu stăm prea mult pe gânduri, nu le oferim răbdarea de a-i asculta şi de a fi îngăduitori. Suntem cei mai cruzi critici şi postura de judecători credem că ni se potriveşte cel mai bine. Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă, am ieşi din rolul personajului care judecă şi-am privi scena din scaunul spectatorului. Oare ce-ar avea Dumnezeu de spus în această privinţă?
O afirmaţie care ar trebui să ne zdruncine, să ne lovească în moalele capului, să ne sfărâme îndrăzneala cu care alegem să-i judecăm pe oameni, să nu-i iubim, este cea a lui Dorothy Day: „Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin”. Oare n-ar trebui să ne înspăimânte aceste cuvinte? N-ar trebui să tremurăm în faţa realităţii? Oare nu cumva aşa se măsoară dragostea noastră faţă de Dumnezeu? Noi am da să credem că îi arătăm lui Dumnezeu dragostea prin numărul faptelor noastre bune! Însă dovedim cât de mult îl iubim pe Dumnezeu prin cât de mult suntem gata să-i iubim pe oamenii de lângă noi.
Ne-ar costa mult să avem un principiu precum acesta: să credem că oamenii sunt buni de iubit aşa cum sunt şi că n-avem nevoie de motive sau scuze ca să-i iubim. Dar avem noi curajul acesta să alegem mai degrabă să-i iubim pe oameni decât să le criticăm şi judecăm greşelile?
Repet şi-am s-o fac până vom înţelege: oamenii au greşit în măsura în care alegem noi să credem că au greşit. Dacă vrem să-i vedem vinovaţi nimic nu ne va împiedica, dacă vrem să-i vedem nevinovaţi, avem la îndemână dragostea despre care vă amintesc că are puterea de a acoperi toate greşelile.
Când îi privim pe oameni cu mândrie, cu gândul că suntem mai buni decât ei şi ei mai neînsemnaţi decât noi, atunci de fiecare dată vom fi bănuitori, pregătiţi parcă să-i arătăm cu degetul, că doar au greşit. Dar dacă îi vom privi aşa cum o face Hristos, cu dragoste, cu îngăduinţă, atunci braţele noastre se vor deschide, gata să cuprindă cu dragoste pe cei care au greşit, poate chiar cei care ne-au greşit.
Una dintre cele mai fascinante cărţi ale Scripturii este cartea Proverbelor, care ne surprinde atunci când vine vorba de greşeli: „înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile”. Oare am gustat noi din această înţelepciune a lui Dumnezeu? Am dobândit noi această calitate de a fi răbdători? Şi, mai mult, ne face nouă cinste să uităm greşelile celorlalţi sau nu cumva ceva anume ne face să ne revoltăm când cineva ne greşeşte? Nu cumva uneori chiar ajungem să stăm la pândă sperând să-i prindem pe ceilalţi pe picior greşit? Cât de înălţător: să fie o cinste pentru noi să iertăm şi să uităm greşelile semenilor! Ce ne împiedică să facem asta? Mândria, aroganţa noastră, dorinţa de a fi mereu în rolul criticului, al judecătorului?
Care e rolul tău preferat?

Foto: James Robertson
Greşelile au fost şi vor fi întotdeauna o parte din noi. Vom face greşeli chiar şi în ultima zi din viaţă. Unele vor fi mai mari, mai grele, altele mai mărunte. Dar au fost, sunt şi vor fi greşeli. Prin definiţie ele, greşelile, ne rănesc într-o anume măsură .uneori fulgerător şi superficial, alteori adânc şi pentru multă vreme. Dar ce ne răneşte cel mai mult este greşeala de a lăsa ceasul neiertării să ticăie…
„A greşi e omeneşte” – iată paravanul cel mai înalt în spatele căruia ne ascundem fără urmă de inocenţă şi ruşine, ba chiar cu îndrăzneală. Şi venim cu explicaţia că ţine de noi să greşim, că e „un defect” al nostru care nu poate fi schimbat cu nimic. Deci nimeni nu scapă de această imperfecţiune, aşa e tiparul după care am fost construiţi. Ceea ce e de neînţeles însă, este faptul că în ochii noştri greşelile cele mai mari şi mai grave sunt făcute de alţii şi nicidecum de noi. Imperfecţiunea celorlalţi e mult mai vizibilă decât a noastră, iar greşelile lor întotdeauna vor fi analizate şi judecate cu minuţiozitate de noi, clipe în care uităm de propriile greşeli făcute.
[...]
Un lucru pe care adesea îl uităm ori nu îl luăm în calcul este faptul că felul în care privim greşeala cuiva ţine de caracterul nostru şi de cât de mult îi iubim pe oameni. Când privim la ei şi vrem să le vedem greşelile, asta vom vedea: doar greşeli. Şi până şi regula „a greşi e omeneşte” pare să nu se mai aplice în cele mai multe dintre cazuri când e vorba de ceilalţi. Pentru ei dăm foarte uşor verdictul „vinovat”, nu stăm prea mult pe gânduri, nu le oferim răbdarea de a-i asculta şi de a fi îngăduitori. Suntem cei mai cruzi critici şi postura de judecători credem că ni se potriveşte cel mai bine. Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, pentru o clipă, am ieşi din rolul personajului care judecă şi-am privi scena din scaunul spectatorului. Oare ce-ar avea Dumnezeu de spus în această privinţă?
O afirmaţie care ar trebui să ne zdruncine, să ne lovească în moalele capului, să ne sfărâme îndrăzneala cu care alegem să-i judecăm pe oameni, să nu-i iubim, este cea a lui Dorothy Day: „Adevărul este că îl iubesc pe Dumnezeu atât cât îl iubesc pe cel pe care îl iubesc cel mai puţin”. Oare n-ar trebui să ne înspăimânte aceste cuvinte? N-ar trebui să tremurăm în faţa realităţii? Oare nu cumva aşa se măsoară dragostea noastră faţă de Dumnezeu? Noi am da să credem că îi arătăm lui Dumnezeu dragostea prin numărul faptelor noastre bune! Însă dovedim cât de mult îl iubim pe Dumnezeu prin cât de mult suntem gata să-i iubim pe oamenii de lângă noi.
Ne-ar costa mult să avem un principiu precum acesta: să credem că oamenii sunt buni de iubit aşa cum sunt şi că n-avem nevoie de motive sau scuze ca să-i iubim. Dar avem noi curajul acesta să alegem mai degrabă să-i iubim pe oameni decât să le criticăm şi judecăm greşelile?
Repet şi-am s-o fac până vom înţelege: oamenii au greşit în măsura în care alegem noi să credem că au greşit. Dacă vrem să-i vedem vinovaţi nimic nu ne va împiedica, dacă vrem să-i vedem nevinovaţi, avem la îndemână dragostea despre care vă amintesc că are puterea de a acoperi toate greşelile.
Când îi privim pe oameni cu mândrie, cu gândul că suntem mai buni decât ei şi ei mai neînsemnaţi decât noi, atunci de fiecare dată vom fi bănuitori, pregătiţi parcă să-i arătăm cu degetul, că doar au greşit. Dar dacă îi vom privi aşa cum o face Hristos, cu dragoste, cu îngăduinţă, atunci braţele noastre se vor deschide, gata să cuprindă cu dragoste pe cei care au greşit, poate chiar cei care ne-au greşit.
Una dintre cele mai fascinante cărţi ale Scripturii este cartea Proverbelor, care ne surprinde atunci când vine vorba de greşeli: „înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile”. Oare am gustat noi din această înţelepciune a lui Dumnezeu? Am dobândit noi această calitate de a fi răbdători? Şi, mai mult, ne face nouă cinste să uităm greşelile celorlalţi sau nu cumva ceva anume ne face să ne revoltăm când cineva ne greşeşte? Nu cumva uneori chiar ajungem să stăm la pândă sperând să-i prindem pe ceilalţi pe picior greşit? Cât de înălţător: să fie o cinste pentru noi să iertăm şi să uităm greşelile semenilor! Ce ne împiedică să facem asta? Mândria, aroganţa noastră, dorinţa de a fi mereu în rolul criticului, al judecătorului?
Care e rolul tău preferat?
RSS 2.0 feed, print, email this article:
- RSS 2.0 feed of this article, including comments.
- You can [print] this article or [email] it.
Comments:
Add new comment:
Comments can be submitted only by registered users.
© 2006 aercurat.com | All rights reserved
Mda, cred ca locul judecatorului confera un aer de superioritate si cred ca prea des aleg si alegem rolul asta. Asta'i preferatul meu, din pacate, de prea multe ori. Da vreau sa'l schimb. As vrea sa'mi placa mai des sa iert, ba pardon sa rabd.
raspunde acestui comentariu Wednesday, 05.09.07, 15:22:30trebuie sa ma verific si eu zilnic ca tare repede uit ca nu-s mai buna ca vecinul, prietenul sau chiar dusmanul meu; Doamne ajuta-ne la toti sa fim mai ingaduitori, mai inceti la invinovatirea altora si mai repezi la a ierta chiar daca trebuie sa iertam de 70 de ori cate 7 pe zi
raspunde acestui comentariu Sunday, 09.09.07, 00:12:46Felicitari norrishor! Ne surprinzi din nou cu profunzimile inspiratiei tale...
raspunde acestui comentariu Sunday, 09.09.07, 15:22:10Personal, vad iertarea ca unul din lucrurile pe care , uneori, mi-e atat de greu sa le infaptuiesc, dar totodata, dupa care tanjesc mult atunci cand eu insumi gresesc…
Imi aduc aminte de doua situatii in care Isus Hristos vorbeste despre iertare: cea mai cunoscuta e cea in care Petru intreaba de cate ori ar trebui sa ierte. Raspuns: de saptezeci de ori cate sapte, literal vorbind, 490 sau poate mai degraba… fara numar. Insa inainte de a contabiliza greselile si pacatele celor ce ne ne ofenseaza ar fi bine sa privim un al doilea context pt a intelege mai bine responsabilitatea ce ne revine, cel in care Isus isi invata discipolii sa se roage, Mt. 6.15: “Dar daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre”. De aici inteleg ca, intr-un sens, iertarea mea depinde de propria-mi decizie de a ierta pe ceilalti. E uimitor sa descopar intr-o replica foarte scurta o pledoarie atat de convingatoare pt iertare!