Autor: Norrishor

Se spune că fiecare zi are o poveste a ei. Şi toate gândurile noastre se adună laolată undeva, la asfinţitul soarelui şi depănăm povestea. Oameni, zâmbete, lacrimi, flori sau depărtare… sunt cuvintele ce schiţează cadrul poveştii noastre. Dar zilele trec, poveştile se adună undeva, în sipetul sufletului… şi continuăm să trăim în iureşul vremii. Anotimpurile se învârt în jurul nostru şi, de cele mai multe ori orbecăim în căutările noastre după transcendent, căutări după fericire ori după o viaţă mai bună. Ne furişăm parcă printre ani şi abia când mai adunăm câte unul în pumnii noştri de ţărână, ne întrebăm „când a trecut… timpul?”. Şi-uite-aşa ne-am trezit cu frunzele toamnei pe umeri fără să ştim de ce, când şi cum, zgribuliţi de frig şi parcă neştiind de ce totul, în jur, foşneşte. E… toamnă!

Deşi e toamnă de ceva vreme, până acum soarele a continuat să ne înşele lăsându-ne să credem că încă…e vară. Însă vara a trecut de mult aşa că… te salut cu gânduri de toamnă, dorindu-mi să-ţi strecor în suflet măcar o picătură din frumuseţea ei, a toamnei.

[...]

M-a înspăimântat întotdeauna gândul că aş putea trăi fără să-mi pese, fără să preţuiesc fiecare zi, fără să ţes o nouă poveste plină de farmec şi nici pe departe una banală, obişnuită. M-ar înspăimântat gândul că aş putea trăi fără să mă gândesc la cele veşnice. Şi totuşi de multe ori chiar aşa trăim.

Toamna aduce cu sine frigul, desfrunzeşte copacii şi parcă ne face mai trişti. Însă Dumnezeu, când a creat pământul, când a dat viaţă ideii anotimpurilor, nici pe departe nu s-a gândit că ele, anotimpurile, ar avea menirea de a ne întrista chipurile ci, mai cu seamă, toate minunăţiile ei, ale toamnei, aveau să fie create tocmai pentru a ne minuna privirile, pentru a ne încânta inima şi pentru a ne face să zâmbim. Toamna nu este anotimpul tristeţii, ci este anotimpul frumuseţii şi-al bucuriei.

Eu, în fiecare toamnă, nu pot să nu mă minunez de frumuseţea lui Dumnezeu. Când văd frumuseţea culorilor toamnei, parfumul florilor, prospeţimea aerului… sufletul meu îngenunchează înaintea marelui Creator şi nu pot să nu mulţumesc pentru minunile de lângă mine, minuni create pentru mine, pentru tine…

Poate că tu-mi vei spune că nu am dreptate. Că tu nu vezi strop de frumuseţe în imaginile toamnei… aceasta poate pentru că păcatul ţi-a urâţit într-atât sufletul încât, pentru tine, nimic nu mai pare frumos. Dar oare cum numeşti tu altfel decât minune o frunză, după ce, de-a lungul timpului, Dumnezeu i-a dat culoare pe care tot El a nuanţat-o din nou, fiind în atenţia Lui printre atâtea alte nenumărate frunze. Şi totuşi ai spune că fiecare în parte a trecut prin penelul Creatorului care a incrustat frumuseţea in fiecare fibră a ei!
Dar stai… nu, noi n-avem timp de poveştile frunzelor, noi nu mai avem timp pentru frumuseţe, pentru minuni. Viaţa e prea grea, prea scurtă – îmi vei spune – ca să mai ai timp pentru astfel de lucruri. Şi totuşi frumuseţea din jur ne conturează imaginea noastră despre Dumnezeu. Ne face să-L descoperim în fiecare lucru, atât de măreţ, plin de frumuseţe şi farmec.

Îngenunchează împreună cu mine şi mulţumeşte pentru toate aceste lucruri…

Mă întreb cum arată anotimpurile inimilor noastre. Oare sufletul nostru este la fel de plin de culoare precum natura? E sufletul nostru înmiresmat precum florile? Sau mai degrabă am putea vorbi de goliciune asemeni copacilor desfrunziţi, de foşnetul nemulţumirilor şi de suflete zgribulite de vântul îndoielilor? Oare cum arată toamna sufletului? Ne grăbim încoace şi încolo şi tresărim când suntem opriţi din goana noastră după agoniseli, prea rar întrebându-ne pentru ce trăim. Parcă n-avem încredere în noi că ne putem schimba vieţile, parcă nu îndrăznim să credem că suntem în stare de mai mult, în stare să trăim o viaţă frumoasă. Ce-i de făcut atunci?!?

Am trăit mereu bazându-ne pe puterile noastre, fără să ne gândim că Dumnezeu este atotputernic. Am trăit înconjuraţi de urâţenie fără să ne gândim că Dumnezeu este frumuseţe. Am trăit plini de îndoieli şi frământări, fără să alergăm la Hristos pentru a primi răspunsuri. Dar… până când? Când vom înţelege ce este, cine şi cum este Dumnezeu? Când vom trăi cu mai multă băgare de seamă? Când vom trăi cu sufletele înmiresmate de Dumnezeu, nuanţate de penelul din mâinile lui, scăldate în dragostea Lui? Când?

Cu siguranţă natura, în anotimpul toamnei, este un întreg muzeu în care poţi păşi plin de admiraţie pentru Cel care a creat atâta frumuseţe. Dacă am şti să savurăm mai mult această frumuseţe, dacă am învăţa să dăm timp în a admira tot ce este în jurul nostru, astfel am învăţa să trăim cu mai multă pasiune în Hristos, pentru şi prin El.

Îndreptă-ţi privirile spre frumuseţile toamnei pentru ca astfel să admiri, de fapt, frumuseţea lui Dumnezeu, lasă ca toamna aceasta sufletul să-ţi îngenuncheze în admiraţie faţă de Dumnezeu, îndrăgostindu-te de El. Fii în ton cu toamna, având sufletul plin de culoare, plin de frumuseţe. Însă nu uita că Hristos este cel care dă culoare vieţii!