Ma surprind neiertatoare. Mocneste in mine razbunarea. Mandria isi cere plata pentru umilirile trecutului. Sunt un om drept si corect. „Dupa fapta si rasplata” vine explicatia spiritului - care spirit? - si ma simt dintr-o data justificata. Usorul discomfort psihic (oare sunt doar un om rau?) se estompeaza.

Si ca un nou-nascut incepe sa creasca in mine. Stiu ca as putea sa-l opresc acum, sa mi-l inghesui undeva in camerele din spate ale creierului sau sa gasesc frumosul din tot ce a fost sa-mi impun un „asa e viata” si sa privesc mai plina de speranta spre viitor. Si pentru o secunda imi mai aduc amine de o alta posibilitate. Ceva greu si aproape imposibil, ceva supranatural. Dar deja e secunda doi si ma intorc la gandurile justitiare de mai devreme. Am nevoie de o rezolvare pentru tot ce doare inca in mine. Trebuie sa-mi iau inapoi tot ce mi-a fost luat sau tot ce-am oferit prosteste. Retur sau razbunare. Nici atat! Razbunare e prea mult spus, trebuie sa ajung sa fiu cumva superioara tuturor celor nu mi-au oferit ce meritam. Si iarasi ceva despre carbunii aprinsi pe capul dusmanilor ma face sa simt fiorul venit din alta lume. Dar eu trebuie sa le arat lor, cei care m-au facut sa cred ca sunt putin, ca de fapt sunt valoroasa si intangibila. Si nimeni nu trebuie sa stie ca a avut puterea sa ma faca sa sufar. Imi studiez un zambet lejer in coltul gurii. Cam asa.... Si mai ales, nimeni, dar nimeni nu trebuie sa afle ca sunt slaba. Cumva trebuie sa gasesc o varianta care sa explice ca, de fapt eu am controlat situatia si ce s-a intamplat a fost de fapt consecinta a deciziilor mele, ca stiam ca asa se va intampla. Nu, nu pentru ei neaparat. Pentru mine. De dragul femeii puternice care vreau sa fiu. Si din nou zambetul superior... arata din ce in ce mai natural

Si creste, creste-creste cu ghiarele infipte in pieptul meu. Instictiv mi se face frica de lucrurile mari. Lucrurile mari nascute din cele mici au tendinta sa nu mai asculte de mine sau sa imi ocupe toata perspectiva. Ca baloanele: pompez atata aer incat bucata de cauciuc devine un balon-monstru care ajunge sa ma poata ridica singur. Micul cauciuc si aerul din plamanii mei: ciudat, nu? Dar deja, ma simt mai bine, si asta conteaza, sa stii! Nu m-am mai simtit mai bine de mult. Doar foarte rau foarte mult timp. Si mi-a ajuns! Stii care e scuza lasilor si ratatilor? Ca nu vor sa faca ceva rau. Daca, cumva, uneori, lucrul rau e lucrul corect si lucrul bun e doar o acoperire a nimicniciei fiintei umane? Sau a fricii si a caracterului de sclav si vesnica victima? Atunci eu vreau eliberare de toate astea! Nu mai vreau sa mi fie frica sa fac ce vreau; nu mai vreau sa devin un vierme sperios care se teme de pedeapsa pt ca „a facut ce nu trebuie”, ca a deranjat nu stiu ce mari zei care au hotarat ca doar un obraz palmuit nu e destul. Ce fel de sclavi ai celorlalti vor sa devenim? Vreau libertate, sa nu-mi fie frica nici de oameni, nici de zei, sa depasesc toate limitele „moralitatii” sau „bunatatii”, sa depasesc chiar ideea de limita. Dar daca sunt libera sa fac orice, de ce doar la ideea de... ei bine, de iertare, care, da! se zbate in mine din prima clipa, da fapt... de ce ideea asta face creatura imensa care ma locuieste sa se chirceasca si sa geama? Daca sunt libera de ce nu sunt libera sa iert? Pentru ca e atat de nedrept! Pentru ca e ca si cum dupa toata loviturile primite ma mai lovesc si eu singura de un stalp. Pentru ca daca iert ar fi ca si cum as incalca toata ordinea universului, legea care spune ca raul trebuie sanctionat si binele aplaudat. Dar pana la urma despre ce univers vorbesc? Cumva despre lumea pentru care am plans cu doar cateva zile in urma, pentru ca e atat de plina de rautate si durere in acelasi timp, de victime nenorocite si agresori fara scrupule, de atat egoism! Imi amintesc ca m-a durut, fizic, inima in momentul ala. Nu ma opream din plans, parca toata durerea lumii trebuia sa o duc eu, si mi-as fi dorit ca toti sa... dispara, nu ma intereseaza ce sa faca, dar sa nu mai fie, si doi oameni buni sa reinceapa sa populeze pamantul; sa infiinteze o colonie, imi amintesc ca asta a fost expresia mea. Ciudat de doua ori. In primul rand pentru ca unul din oamenii buni pe care ii vedeam incepand noua civilizatie eram... eu. Si in al doilea rand pentru ca istoria consemneaza o incercare a unor grupari religioase de a crea o noua societatea, mai buna si mai morala. Ciudat, unu, pentru ca descrierea pe care am facut o lumii – egoista, agresoare si victima – mi se potriveste perfect mie si ciudat, doi, pentru ca noua lume a ajuns sa se numeasca Statele Unite ale Americii. Si mai e ceva: a mai fost un personaj in istorie care a vrut sa faca lumea asta un loc mai bun, cu oameni mai buni si mult, mult mai morali. Il chema Hitler. Si mai e inca ceva: obisnuiam sa spun – ca o ilustratie a faptului ca toti suntem la fel de rai in esenta - ca toti am putea sa fim Hitler, doar nu am avut contextul, influentele, puterea... etc, si o credeam, o credeam ca pe o concluzie la o problema rezolvata de altii inaintea mea si care deja a devenit premisa la altele. Acum cand ii urmaresc rationamentul ma infior. Hitler, Saddam, Iuda.... eu sunt ei...de fapt pe mine m-ai iertat pentru ca nu stiam ce fac... de fapt de mine ti-a fost mila ca nu am inteles nimic si ca nu am vazut calea spre o lume mai buna. De fapt eu eram cea care ma speriam de non-confromismul Tau religios, de lipsa ta de reguli, de faptul ca ai frant cu buna stiinta regula dreptatii. De fapt pe Tine, sunt suparata ca dai soarele si peste cei buni si peste cei rai si ca esti bun si cu cei nemultumitori si rai, pentru ca vezi Doamne, eu sunt intre cei buni. Eram la sectiunea sfinti; nu de alta , dar uitandu-ma in jur nu gaseam oameni mult mai buni. Ma gandesc acum ca au fost momente in care am plecat capul si am suferit cu stoicism numai ca sa pot sa am atuul asta asupra celorlalti pacatosi si in fata ta. Am fost o sclava de bunavoie... dar nu pentru Tine... ci pentru mine, pentru dreptatea mea. Si stiu asta si pentru ca acum nu simt dragostea Ta si nici pacea supranaturala. Sunt o ipocrita urmand o lege, a mea, a dreptatii, dar nu a Ta, a dragostei, singura care a putut sa ma elibereze. Cum de am uitat de dragoste? Cum am ajuns aici? De cand am inceput sa-mi fac dreptate singura? Oare mai stiu sa iubesc?

Ma straduiesc sa iert. In fiecare zi, de fiecare data cand creatura neiertarii incepe sa miste in mine, de fiecare data cand doare. De fapt nu de fiecare data, de atatea ori uit si ma alin cu ganduri sau fapte de „dreptate”. Dar vreau sa ma lupt cu asta. Pentru ca lumea nu are nici o sansa daca nu iertam. Nici lumea mea nu are nici o sansa daca eu nu iert. Tot restul ideilor bune care le am nu sunt decat constructii teologico-moraliste fara temelie. Daca nu iert nu o sa fiu niciodata adoptata de Dumnezeu, o sa raman un bastard tot restul vietii, un hibrid, o forma fara continut. Daca nu iert nu o sa pot ajunge ca El, daca nu iert nu am cum sa ies din limitarea lumii asteia. Daca nu iert, o sa duc mai departe mostenirea de ura care creste in spatele meu si o sa fiu doar o nenorocita de rotita din sistemul pe care il urasc cu atata fervoare. Daca nu iert nu o sa pot sa ma abtin sa nu lovesc, ranesc, ucid; o sa devin ce urasc. Daca nu iert o sa pierd totul, o sa raman doar un om limitat si inrobit de „libertatea” lui de a face ce vrea si de a-si linisti inima prin orice mijloace.
Doamne, iarta-ma si multumesc ca nu ma lasi sa vreau putin.

raluca