Acum deci, raman acesta trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. Asa isi termina apostolul Pavel capitolul 13 din 1 Corinteni. Fabulos capitol! Insa nu despre dragoste vreau sa va vorbesc. Ci despre nadejde.

Cu siguranta cei mai multi dintre voi stiti cu ce se mananca atat credinta cat si dragostea. De obicei oamenii cer de la Dumnezeu mai multa credinta - in ce si pentru ce, ramane, cel putin pentru mine, o nebuloasa. Despre dragoste ce sa mai vorbim. Cum v-am iubit eu asa sa va iubiti si voi unii pe altii rasuna iar si iar in urechile noastre. Cum ramane insa cu nadejdea? In ce sper eu? Sper sa am o credinta si o dragoste mai mare? Nadajduiesc ca Dumnezeu ma va scapa de toate greutatile acestei vietii? Sa fie speranta mea de capatai ajungerea in Cer langa Dumnezeu?

Si eu am vazut coborandu-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfanta, noul Ierusalim, gatita ca o mireasa impodobita pentru barbatul ei. Si am auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie, si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi.”

Eu cred ca acum traim un vis. Eu cred ca speranta noastra trebuie sa fie aceea ca intr-o zi Dumnezeu insusi ne va trezi din acest vis la o realitate ce intrece orice imaginatie. Realitatea adevarata se va arata atunci cand Cristos va reveni pe pamant. Si Cristots nu va veni doar sa judece oamenii. Va veni si sa ne aduca adevarata imparatie, una desavarsita. Una la care acum doar visam, una in care sa poti sa stai fata in fata cu Dumnezeu, sa stai la o poveste cu El si apoi el sa te ia de brat si sa iesiti la o plimbare pe strazile Cerului. O imparatie in care nu mai e durere, nu mai e rautate, nu mai e diavol care sa te impinga la rau. O imparatie perfecta. Speranta noastra ultima este ca Dumnezeu va face iar toate lucrurile asa cum au fost la inceput, iar noi vom putea imparati impreuna cu El vesnic. Asta cred eu ca este speranta crestina. Speranta intr-o lume in care moartea si pacatul nu mai exista. O speranta bazata nu pe teama de pedeapsa, ci pe bucuria reintalnirii cu Acela care ne tine in viata.

Prea iubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Si ce vom fi, nu s-a aratat inca. Dar stim ca atunci cand Se va arata El, vom fi ca El; pentru ca Il vom vedea asa cum este.