Autor: Laspin

V-aţi dus mult prea devreme,
Şi mare imi fu preţul ce-l tot plătesc de atunci
Pe anii de prostie şi uri bolnăvicioase,
De-acţionări pripite, de ganduri necioplite,
De răzvrătiri în cuget, ce au mai dat pe-afară
Facandu-vă şi vouă viaţa mai amară –
Un dram de minte-n plus n-ar fi stricat nicicui,
O dară de iubire să fi zvacnit prin vine,
Şi-n loc de legea crudă de-a scoate cui pe cui
Să fi tradus în viaţă povestea lui Hristos –
Ţinta şi biruinţa oricarui credincios.

[...] V-aţi dus mult prea departe,
Prea iute mi-aţi pus cruce
Şi-aţi aruncat pe mine cenuşa nepăsării,
Acoperindu-mi locul de pojghiţa uitării.
- Dar, staţi! Încă-s în viaţă,
E zi, deci profitaţi:
Iadul nu-i pentru oameni –
Voi vrea să fiu cu voi
În Ziua de Apoi!
Şi ştiu: n-am fost nici eu un înger –
Mi-a fost furată viaţa de demoni şi-ntuneric,
Dar chiar şi-un firicel de bine, şi-un picur de credinţă,
Tot creşte, şi-i acolo, în fiecare drac;
Şi mare ţi-e răsplata – şi-n veac,
De reuseşti să-l uzi.

V-aţi dus mult prea devreme voi, vremuri risipite,
Voi, binevoitori – puţini mi-aţi fost la număr,
Prieteni ai lui Iov, ce-n loc să-mi oferiţi un umăr,
Aţi pus sare pe rană, şi nu m-aţi înţeles:
Aţi ras şi ne-a fost bine, atunci cand a fost soare –
Cand norii au venit,
Sau duhurile negre din noi făcut-au ploaie,
Ne-am luat la fugărit.

Sărut de desparţire n-am apucat să-mi iau,
Nici lacrimi de plecare n-am apucat să plang.
În schimb, mi-a curs din ochi regret
Pe ani ce nu se-ntorc,
Şi oameni ce nu pot decat să pun pe ei un deget,
În poze sau în minte,
Că-mi sunt departe, şi poate de-altă parte,
Şi-aş vrea să-i ştiu pe-aproape…

O, Doamne, adu ziua, şi adu Doamne clipa,
Să preţuim minutul ce-l stăm de ne-ntalnim,
În spirit, gand, şi faptă să vrem să ne unim!
Să razi din noi tot eul ce ne furnică-n fire
Cand stăm la adunare,
Şi pietrele să ni le faci să cadă de ruşine,
Afară din buzunare!