Autor: David Adamescu

De copilarie ma apropie o singura amintire. Intrasem cu usurinta in primul an de gimnaziu. Eram un elev destul de istet cat sa nu fiu prea silitor la invatatura. Aflasem de la colegii din anii superiori ca profesorul de matematica este foarte sever si ma temeam teribil de dansul. Intr-o zi fierbinte de vara, cand ma intindeam in banca, precum un motan molesit de caldura, mi-am auzit numele strigat de o voce guturala. Mi-a inghetat sangele in vine… Profesorul de matematica imi cerea sa rezolv o problema a carei ipoteza o scrisese chiar el pe tabla. Presimteam ca, de modul cum o voi rezolva, va depinde tratamentul scolar pe care mi-l va aplica profesorul pe viitor. M-am apropiat de tabla si am reusit sa cuprind cu mainile tremurande o bucata de creta. Solutia parea sa fie simpla, chiar foarte simpla: doar doua adunari si o scadere. “Trebuie sa fie pe undeva o capcana”, mi-am zis. “E un om prea destept ca sa nu ma incurce!” Si mi s-au derulat in minte toate formulele cunoscute, insa nici una nu parea sa se potriveasca…

[...]

“Ei, ai terminat?” m-a intrebat pe un ton nerabdator si grav profesorul si s-a apropiat de mine. “Cum, n-ai scris nimic?” Treci la loc puturosule!”Nu esti in stare sa efectuezi doua adunari si-o scadere si ai intrat totusi la gimnaziu?” Am simtit in clipa urmatoare usturimea unei capcane in ceafa, ochii mi s-au umezit brusc si mi-am reluat tacut locul in banca…

E ciudat cum ne amintim in viata de momente pe care vrem sa le uitam si care devin cu timpul prejudecati pentru noi.