Autor: Elena Sarmasan

O nouă zi si razele de soare alunecau prin crepătura geamului deschis, pe faţa ei fină, aducând la lumină un chip de înger. Eunice se trezi, iar pe chipu-i inocent apăru zâmbetul cald al soarelui ce încă o mângâia.
Ca de fiecare dată, ea se opri să-si privească chipul în oglinda cu ramă argintie pe care erau zugrăviţi trandafiri vii, de parcă i-ar fi cules cineva si i-ar fi zidit în ramă ca un simbol al nemuririi si veşniciei. Pe măsuţa din faţa oglinzii stătea vaza ei preferată cu trandafirii albi culeşi de mama ei cu grijă si dragoste.

Îşi îndreptă privirea spre oglinda fermecată si în timp ce privirea ei cădea mai mult si mai mult pe suprafaţa rece a oglinzii, aceasta îi descoperea în schimb propriul chip. Si oglinda picta din nou chipul unei noi Gioconda. Înaintea ei se înfăţişa o faţă albă, catifelată, aproape perfectă. Sub nişte gene negre, arcuite si lungi ce parcă ar fi vrut să-i atingă sprâncenele, se ascundeau două picături de rai. În ochii ei de smarald era aşa de uşor să te pierzi. Mulţi pretindeau că atunci când o privesc, puteau vedea dealurile întinse ale Scoţiei si Irlandei. Si aveau o sclipire plină de viaţă crescută din adânc, sclipire ce te molipsea din primul moment în care o zăreai. O dată ce-i întâlneai privirea, era aproape imposibil să mai scapi de sub vraja emanată, acel sentiment al frumuseţii si bucuriei. Nu era de mirare că mulţi cădeau victimă ochilor ei si o îndrăgeau pe loc. Dar pe lângă toate astea mai era si părul ei negru precum abanosul, lung si des, alunecând fin pe spate si umeri. Singurul lucru care dovedea că si ea făcea parte din familie, era şuviţa castanie din partea dreapta, căci toţi, de la părinţi la bunici aveau părul fie blond, fie şaten. Ochii verzi îi moştenise de la bunicul din partea mamei. Iar pe deasupra erau buzele-i rozalii ce parcă erau puse acolo numai pentru a fi sărutate.

[...]


Frumuseţea sa îi aduse multă faimă si multă invidie din partea altor fete. Dar inocenţa si înţelepciunea de care dădea dovadă i-au câştigat mai mulţi prieteni. Era mereu plină de viata si veselie, precum primăvara, când era înconjurată de oameni, fie ei cunoscuţi sau necunoscuţi. Prea putini erau cei ce nu o îndrăgeau si asta numai din cauză că-si doreau să fie ca ea.

Dar nimeni nu-i ştia secretul, nimeni nu ştia de nopţile când nu se putea opri din plâns. Ea, cea care avea totul, ea cea care era bucuria întruchipată de până si zeii zâmbeau privind-o, ea, ştia ce-nseamnă durerea si plânsul. Nemulţumirea îşi făcuse cuib în sufletul ei si tristeţea o atinse cu aripa ei stângă. Aşa s-a născut golul din sufletul ei, un abis negru, mai negru decât părul-i si mai adânc decât orice prăpastie de pe faţa pământului. Dar ea nu s-a temut de acest gol, însă într-o zi l-a văzut. Acei ochi roşii ce au ieşit parcă de nicăieri din negrul infinit si apăsător al sufletului ce acuma se ascunse sub un zâmbet sarcastic. Un fior rece a cuprins-o de la cel mai de jos deget pana în vârful celui mai lung fir de păr. Dar nu a trecut bine fiorul, când gânduri negre iau înecat mintea si râuri de plăcere neagra au început sa curgă din golul său. Se trezise, bestia din sufletului ei revenise la viaţă si era gata ca totdeauna să-i înghită sufletul. Doar gândul că ascunde un monstru în adâncul ei o făcea sa se înfioare.

Prezenţa aceea malefică ii întuneca orice rază de raţiune si înţelepciune. Parcă atunci când bestia se trezea la viaţă, ea, Eunice, nu mai era Eunice, ci o cu totul altă persoană. Gânduri egoiste, cuvinte interzise si lăudăroase, fapte plina de răzbunare si îndreptate numai înspre propria plăcere ii defineau noua fiinţă. Întreaga voinţă ii era motivată de mândrie si egoism.

Trăia cu frica momentului în care acel monstru va pune din nou stăpânire pe fiinţa ei si o va determina să facă lucruri pe care la va regreta. Mereu lupta să ascundă acel monstru din ea, sa îi reducă şoapta la tăcere, dar mereu puterea bestiei era mai mare decât propria voinţă. Mereu îngenunchea în faţa plăcerii de moment ce i-o dăruiau bestia si faptele acesteia si pentru aceasta slăbiciune ajunse să se urască. Ura bestia si ura fiinţa ei slabă incapabilă să o învingă o dată pentru totdeauna, de parcă i-ar fi fost scrisă sub sigiliu această neputinţă de a se împotrivi, de parcă aparţinea pe bună dreptate si legitim acelei bestii. A cerut ajutor si la cei din jurul ei, dar a văzut in ochii lor adesea aceleaşi bestii. Unii s-au lăsat de mult sub stăpânirea deplină a lor si au încetat să se mai opună, căci până la urmă toate nu erau decât o suferinţă în plus, aşa că si-au vândut mintea ignoranţei, alţii încă nu au încetat lupta dar erau la fel de deznădăjduiţi ca si ea.

Dar văzuse si învingători, asta i-a adus speranţă si putere să nu se dea încă bătută, însă lupta ei era mereu sortită înfrângerii.

Încă nu-si cunoştea salvarea, prinţul ce înfrânse de mult bestia lumii prin propria moarte, încă nu aflase că prin forţele ei proprii nu avea sa învingă niciodată acea bestie oricât de mult ar fi încercat. Iar prinţul soarelui încă bătea la uşa inimii în speranţa că ea îl va auzi într-un final si-i va deschide, iar el va intra si va închide bestia într-o închisoare ferecată cu un sigiliu de sânge.

Eunice încă luptă singură, când va afla de prinţul ei va lupta alături de mii de alte suflete si va putea învinge."