Autor: Meo

Era un sentiment ciudat, dureros. Este pentru prima dată când sufletul meu cunoaşte încovoierea sub presiunea unei vinovăţi. Am privit-o şi pe ea în ochi. A lăsat privirea în jos căutându-şi de lucru. Am înţeles că trăia aceleaşi sentimente.

M-am scuzat politicos şi a plecat la plimbarea obişnuită. Picioarele îmi erau legate parcă de ţărână, grele, obosite. Cu vădit efort am urcat pe colina pe care altă dată o zbugheam fluierând a seninătate. Vântul care până acum câteva ore îmi era prieten şi sfetnic, îmi biciuia trupul cu răutate. Trudit m-am sprijinit de copacul sub care adesea aţipeam fermecat de frumuseţea nopţii ce-mi gâdâla pleoapele cu somn. Am simţit o tresărire, l-am atins... au început să cadă frunze uscate. L-am strigat... doar mişcări legănate de vaiet.

[...]



Nu mai pot, e prea dureros. Poate apusul mă va elibera de vinovăţia ce-mi usca sufletul. L-am strigat! Şi asemeni unei despărţiri pentru totdeauna... m-a privit în ochi. Trist s-a înroşit, apoi s-a lăsat spre alte meleaguri tăcut fără a-mi povesti întâmplările de peste zi. A fost ultima întâlnire cu el, celelalte apusuri aveau să fie altfel, fără vorbe... doar cu regrete.

S-a întunecat. Trebuie să mă întorc acasă. Ea e singură. Poate mă va ajuta să sting focul ce-mi transforma sufletul în cenuşă.

Privirea mi-a fost atrasă de o stea ce a luat-o la vale luminând pentru o secundă întunericul. A fost alungată? Dar oare ce a făcut? Dar oare cu mine ce se va întâmpla? Cu noi?

Ajuns acasă m-am apropiat de ea. S-a întors. Ştiam că plânge. Am ieşit afară. Acolo mi-am trântit trupul pe ţărână. Inima pământului bătea altfel decât a mea. Gânduri, presimţiri...oare ce-i voi spune mâine lui Dumnezeu când mă voi întâlni cu El? Am dormit. Pentru prima dată nu am spus noapte bună ei, cerului, pământului. Nici îngerii nu au mai venit să-mi acopere somnul.

Doar un greier trist mi-a şoptit: "noapte bună Adam"