Autor: Dox

"In cetatea unde merg eu,
florile nu vestejesc,
infloresc aici o vreme,
dar apoi se ofilesc."

Eram la inmormantarea tatalui unui prieten apropiat cand dupa multa vreme, cantarea asta a inceput sa prinda viata si sa-mi spuna mai mult decat pana acum.

Cand stai pe marginea gropii si ii vezi pe cei ramasi plini de durere si nemangaiati de pierderea suferita, nici nu stii ce sa zici sau sa faci. Durerea lor se scurge inspre tine si simti cu ei - chiar daca e o mica parte din ce simt ei, lacrimile tale lasa urme adanci si in sufletul tau si simti si tu impreuna cu ei, pierderea suferita.

Ieri am fost la o alta inmormantare. De data asta totul a fost mult mai dureros. Pe Santiago il stiu de multa vreme, il cunosteam familia - surorile, mama, tatal... Tatal a plecat la Domnul, duminica, cand se pregatea sa mearga la biserica. Ce trecere frumoasa inspre casa din Cer, si ce durere a lasat in urma... Un infart si ce a fost viata pana atunci a ramas doar o amintire.

[...]

Imi spunea cineva ieri - "Inmormantarea asta ma face sa ma bucur de viata mai mult si sa-mi canalizez energiile si timpul pentru ce merita cu adevarat".

N-am vazut insa disperare la inmormantare. Am vazut tristete, durere, dar am vazut si speranta. Zambete la gandul ca odata, familia Lucaci se va revedea in Cer, ca langa Iisus il vor regasi pe cel care a fost un tata si un sot iubitor si impreuna se vor bucura o vesnicie alaturi de Cel pe care l-au slujit si onorat in timpul vietii.

Ce veste mai buna, la margine de mormant, decat ca Mantuitorul nostru este viu, ca a biruit moartea, ca ne pregateste un loc in Cer?

Santiago, prietene, mi-e inima grea si in dragostea pe care ti-o port mi-as dori sa-ti pot alina cumva suferinta... dar nu pot. El insa poate. Fie ca Duhul Sfant sa va mangaie si sa va umple de putere in aceste zile negre si pline de durere.