Intre perdelele norilor intrezaresc o sclipire de iubire. Ochii’mi privesc mirati, inima’mi tresara miscata. O taina a Cerului, pare sa mi se descopere intr’o simpla seara de toamna.. incet ochii raman pironiti la aceeasi deschidere a boltei, fara sa stiu ca de fapt ea va fi cea care imi va trezi inima la viata... la viata pe care nu am avut indrazneala sa o visez sau sa o sper, de fapt nici sa mi’o imaginez. Raman suspendata de firul gandului ce pare sa’mi formeze o scara spre cer… si incet incerc sa urc pe el. Ma despart de real si ma adancesc in minunea ce prindea contur in acea linistita seara cu frunze argintii.. de fapt, minunea era prinsa in realitate… un singur loc imi mai facea existenta vie. Locul de care apoi mi’am legat intreaga mea fiinta: cerul.

Cerul parea sa’mi ofere un zambet atunci… I’am raspuns si eu tot cu un zambet si parca doream sa ma pot arunca in norii Lui, sa pot sa locuiesc si sa ma plimb printre ei fara sa ma ratacesc. Deja gandurile mi se invarteau cu ei, pluteau pe aripile lor, dorind sa aflu de unde au venit, si cum de nu nu le’am observat trecerea lor lina, in fiecare zi.. Dorinte tot mai proaspete si necunoscute mie pana atunci, se izbeau unele de altele, nestiind cum sa le aranjez.. Poate cea de a atinge cerul era cea mai puternica si m’am intrebat de ce? Ce puteam gasi dinncolo de un albastru infinit? Acum stiu ce gaseam, stiu ce am gasit si stiu ca ceeea ce am acum nici cea mai mare furtuna si cel mai mare dezastru nu’mi poate fura.

Hotarasc sa escaladez cerurile, stiu si simt ca in spatele acelei sclipiri, exista un Datator de iubire, insa eu vad atunci doar sclipirea.. dar tanjesc sa’L gasesc pe Cel care o naste si care se pare ca doreste sa mi’o trimita si mie. Caut, incerc sa ma inalt, incerc sa ma sui pe firul ce parea sa ajunga pana in varful norilor… dar confuza si mirata cad jos, nu pot sa urc, nu pot da un raspuns dorintei mele cele mai mari. Incerc din nou, ma prabusesc.. si cu ochii ridicati in sus, caut zambetul cerului. E tot acolo, dar pare mort, sau asa il vad eu crezand ca sta indiferent privind esecurile mele.. pe bolta isi mai face aparitia si o stea.. ce ma face sa imi doresc mai mult sa ajung la ea. Dar totu’i in zadar... scara in loc sa urce, coboara, caut alte elemente care sa ma ajute sa’mi vad visul implinit.. nu gasesc… atunci lacrimi imi cad pe fata ce adineaori stralucea de uimire. Mi se pare ca firul se rupe, ca nu mi’a fost dat sa cunosc niciodata misterul cerului si doresc sa fi avut ochii orbi in fata acelei scipiri ce a pornit tot acest neastampar in mine. Trista, nu sunt in stare sa le raspund nazuintelor mele, si atunci le doresc moartea.. Toate incep sa se resemneze una cate una… imi parasesc fiinta si o lasa singura.. intr’o seara plina de necunoscut. Insa una tocmai prinde contur. Imi invadeaza inima: “dupa perdeaua norilor, ai ce descoperii, intinde o vorba Celui a carui prezenta doar o banuiesti acum, roaga’L sa te ridice la cer”!…

Poruncesc dorintei sa taca, dar n’o face. Atunci, ridic capul, las o vorba sa curga din mintea framantata..”Existi?”
Ma ridic in picioare dar nu prin puterile mele, privesc acelasi loc, dar observ ca s’a mutat… numai e acolo.. e in inima mea !!

N’am atins cerul, M’a atins El pe mine.

- Manu