Autor: Neosophia

Stiai. Stiai totul. Dar de ce oare stiai atatea despre mine? Si de ce ai lasat sa se intample toate astea? Stiu raspunsul, dar nu imi ajung si nici indestulatoare nu imi mai sunt cuvintele...

O, da, e cea mai perfecta dintre toate lumile posibile, cum spunea cineva. Dar cine altul creeaza posibilitatile, daca nu Tu? Pleaca-Ti urechea si incinge-Ti coapsele: astazi vreau sa Te JUDEC!

Trecutul nu mai conteza demult acum... Stii, ma macina un gand, acela ca nu se putea ALTFEL. Era doar proiectul Tau si stiai bine ca nimeni nu avea cum sa Te cunoasca sau sa Iti ofere dragoste. Si cat de bun, atat de bun a fost acel fruct si atat de vrednic de dorit caci imi dadea acel ceva ce nu primisem din mainile Tale.
Ai simtit vreodata fiorul? Evident ca nu. Totul era si este in continuare deschis pentru Tine...
[...]

M-am despartit atunci de Tine, nu fara un oarecare regret (pierdusem placerea), fara a-mi da seama ca nici macar Tu, da, nici macar Tu nu crezi in formele pure. Aveam sa ma departez si aveam de multe ori sa ma apropii. Cadeam in genunchi si te imploram in numele Domnului si Mantuitorului meu Egoism sa imi dai acea fericire, cu tot cu paradisul ei pierdut. Te cumparam!!!!! Iti dai seama si Tu ce gluma buna, sa Te cumpar tocmai pe Tine?! Da, si ce frumos erai atunci cand Te cumparam... Si cat de ieftin erai atunci: doar rugaciuni si lacrimi de pocainta si maini ridicate spre cer (oare unde era Cerul?) pentru... da, pentru.

Erai al meu dar eu nu Te iubeam, caci cine ar fi indraznit sau ar fi fost capabil sa isi iubeasca propriul Zeu...

Dar sosise ceasul. Era acel timp dinainte pregatit tot de Tine. Erai mai mic. Te transformasesi. Iar vorbele Tale erau mult prea departe de mine.

Am asteptat milenii de-a randul venirea Ta, timp in care ma adancisem in pamantul stropit cu sangele milioanelor de miei jertfiti pe altarele Tale. Si cat erai de greu, si cat de grea era apasarea Ta... Si tocmai acum...
Opreste-Te, Te rog si raspunde-mi!