Constient ca am intrat deja in aria de influenta a lui Satan, si inca cu putere de decizie, in loc sa schimb macazul, m-am lasat atras de forta care-mi soptea “da! Nu poti decat sa platesti cu aceeasi moneda…” Odata infrant aici, restul a urmat ca o lege a naturii pacatului: I-am deschis drumul, iar el, Diavolul nu s-a multumit doar sa intre si sa iasa repede – s-a oferit sa-mi paveze tot drumul cu cat mai multa indepartare de Dumnezeu si pacat. A urmat o perioada in care am gustat din ce inseamna ca Dumnezeu sa te lase in voia mintii tale, si sa ajungi in ghearele Satanei: cred ca toti anii de liceu au fost, mai mult sau mai putin, ani de razvratire impotriva a tot ce insemna viata si “sistem” - oameni si pumni ridicati spre cer.

In nevoia disperata de a-mi calma razvratirea, care imi scapa de sub control, am incercat remediu in pornografie, tigari, alcool. Si totusi persista o stare de nervozitate, si era un gol in mine pe care, pe termen lung, nu-l puteam umple cu asa ceva. Apoi, desi inca mergeam la biserica (si poate faceam si eu ceva pe acolo sub o masca bine calculata), Diavolul a tinut sa ma asigure ca nu are rost sa ma cert cu un D-zeu care nici nu exista, sau spus mai dulce – poate ca exista, dar el are treaba lui acolo sus, iar noi ne vedem de viata pana nu ne prinde moartea, aici, jos. Iar daca D-zeu e cu semnul intrebarii, urmatorea pastila pe care mi-a administrat-o a fost::”..stii…si asa viata ta e un esec, si daca tot poti sa faci tot ce vrei cu ea, eu zic ca nu mai are rost sa te chinui!” Efectul scontat a fost atins: cosmaruri si ganduri de sinucidere, inchis intr-un univers propriu. Dar totul a inceput cu indoiala ca exista totusi un D-zeu Suveran care tine lucrurile sub control; pur si simplu nu am vrut sa mai cred intr-un D-zeu care nu-si face “datoria” pe pamant asa cum credeam eu de cuviinta.

M-a prins deci, Diavolul la colt si m-a tinut bine. Mi-a furat ani din viata, relatii, oameni, emotii, bucurii…Tarziu aveam sa-L cunosc pe Acela care in toti acesti ani a luptat pentru mine si mi-a lasat viata aia de care ajunsese sa-mi fie scarba, si m-a lasat sa fac lucruri de care sa-mi fie scarba, doar ca mai apoi sa-mi arate si o alta fata: Viata in Numele Lui, Viata din belsug… A trebuit sa ma aduca D-zeu la facultate, sa ma aseze intre oameni noi, sa scoata circumstante si provocari noi in viata mea, ca eu sa-L pot pune la incercare, sa incep sa cred in El, si sa cunosc cate ceva din Adevaratul D-zeu. M-a uimit cu mila si dragostea Lui. Trebuie sa Ii multumesc lui D-zeu ptr aceasta Biserica. Mi-a scos-o in cale dupa mai multe colindari prin Cluj, in anul intai de facultate . Sunt oameni aici care au reusit sa ma influenteze, sa-mi dea un impuls sa cred ca e posibil si in mileniul trei ca toata viata ta sa fie o slujire a lui Dumnezeu – si nu doar timpul din biserica. Am acceptat sa cred in solutia gasita de Dumnezeu – care ani de zile mi s-a parut o nebunie - chiar si pentru acea parte a mea de vina, si acest lucru nu m-a mai lasat sa stau “nepasator fata de o mantuire asa de mare”. Au fost atunci, in primul an de facultate, cateva momente de lupta dusa cu mine insumi, cu firea, cu orgoliul si incapatanarea din mine de a-I acuza doar pe ceilalti, momente in care am capitulat si am acceptat sa-mi recunosc vina in esecul vietii de-a lungul anilor, sa plec capul si sa zic :”Doamne, ai mila de mine pacatosul!” Mi-am facut din aceste cuvinte un fel de Tatal Nostru, scrisa in dreptul meu. A trebuit sa le mai repet de multe ori in lupta de a ma smulge cu totul din ghearele Diavolului. Dar de fiecare daca m-a surprins iertarea lui Dumnezeu – linistea si pacea sufletului in urma caintei, bucuria unui somn linistit. Nu puteam si nu pot sa spun decat: “Trebuie sa existe Dumnezeu!” – de aici o foame si o nevoie acuta de D-zeu, de pace, de implinire, de puterea de-a iubi, de dorinta de a ma schimba. Nu, nu e un fanatism religios, faptul ca indraznesc sa ma intreb aproape in tot ce fac unde este D-zeu. E tocmai aceasta nevoie, a carei neimplinire, ma poate azvarli iarasi departe de El.

Astazi inca mai sunt in procesul reabilitarii, in procesul innoirii mintii, si al formarii unui nou sistem de valori care sa-mi guverneze noua viata, si toata viata va trebui sa tot copiez si sa tot aleg “chipul” Noului Model. Trebuie sa invat “capitolul” cel mai important, al doilea dupa Dumnezeu, si la care am stat ani de zile deficitar: iubirea de oameni. Trebuie sa accept si sa invat sa imi iubesc familia, colegii, noii frati si surori, si sa inteleg ca indiferent cine sunt, sau cum sunt, sau unde sunt, si prin mine se pot arata lucrarile lui D-zeu. Trebuie sa cred intr-un Dumnezeu gelos, un Dumnezeu care ma vrea 100% pentru El, chiar si in cele mai banale domenii ale vietii, si un Duh Sfant care sa ma conduca in orice stare emotionala. De cealalta parte stiu ca, in orice fac si la fiecare pas, Diavolul ravneste si lupta sa-mi recastige sufletul – chiar daca o face poate mult mai subtil: “oare chiar a zis Dumnezeu sa…?!” – in contextul pervertit al relativismului cultural care ma inconjoara, soapta sarpelui e aceeasi si e aproape de urechea mea.

Stiu si cred ca drumul adevaratei credinte e ingust si anevoie, dar trebuie sa cred si sa intru pe poarta cea stramta, ptr ca am inteles ca nu exista decat doua nasteri –una din carne si una din Dumnezeu, doua cai, doua lumi, doua imparatii, doi Stapani, o viata si o lupta; iar eu, omul, nu pot fi neutru. “Si cine nu este cu noi, este impotriva noastra!” Cred ca Dumnezeu si noi oamenii, oricat am fi de diferiti, avem ceva in comun: avem un dusman comun! Un dusman si un hot, care ne fura timp, relatii, bucurii, ocazii de a ne apropia mai mult de El sau de a castiga noi suflete pentru El. De ce “botez”? Pentru ca D-zeu ne smulge dintr-o lume, dar nu ca sa traim pustnici si izolati ptr El, ci sa intram in alta lume, Biserica Lui, in care sa adunam impreuna pentru Imparatia Lui. Ma rog la Dumnezeu ca aceasta marturie a nasterii din nou, inceputa in mijlocul celor “chemati sa fie sfinti”, sa o continui – poate nu atat prin vorbe, cat prin fapte – si fata de cei orbiti de intunericul unei lumi fara Dumnezeu. E o mare provocare pentru mine si face parte din lupta – deloc usoara - de a face vizibile roadele acestui inceput nou. Ma rog pentru intelepciunea si dorinta de a ma cobora la nivelul lor, fara insa a ma compromite.

Multumesc, Doamne, ca m-ai asteptat, si ai avut atata rabdare cu mine, sa ajung sa intru in Biserica, si sa gust din Viata in Numele Tau. Stiu ca aici e abia inceputul – "Cred Doamne, ajuta necredintei mele!”.