Autor: Palu

Cand cerul instelat a disparut, cand racoarea diminetii a rasarit... cand cerul e departe, cand tarana ti se pare lipita de tine... cand disperarea trece dincolo de fiinta ta... cand esti cu atata lume... si totusi singur, cand de simpti singur in mijlocul multimii si iti simti sufletul colindator, care nu are pace.... nu este sedentar... cand simti ca sufletul cauta, cauta cel mai inalt munte pe care poate sa-l gaseasca... cauta cea mai mare prapastie pe care s-o traverseze... cand sufletul vrea mai mult decat i se ofera si spera la ce nu poate avea... cauta infinitul si absolutul, dar sunt asa de departe, prea departe de putinta unui om simplu... momentele cand vrei sa ridici totul... dar doar pentru a putea sa le dai de pamant cu asa o forta, incat pamantul sa te inghita cu totul... iti doresti ca soarele sa nu rasara asupra ta inca o zi, sa nu trebuiasca sa induri frigul unei zile, raceala unei dezamagiri, durerea unei pierderi, strigatul unui conflict.... dimineata cand te trezesti, nu stii la ce sa te astepti... urmeaza o zi lunga, cu bucurii, cu tristeti... dar nu stii ce iti va aduce, poate zambetul unui prieten drag, sau sunetul de razboi al dusmanului.

Avem atatea batalii de dat, parca prea multe, parca prea grele... unele parca nu merita, nu merita efortul, nu merita sangele pe care trebuie sa-l varsam, egoul peste care trebuie sa trecem, mandria pe care trebuie sa ne-o calcam in picioare... dar parca, dar parca... exista lumina undeva departe, in apusul unui soare, in rasaritul perfect al unei dimineti....

[...]


acel strigat al taceri care ne spune ca trebuie sa luptam o batalie pe care si daca o pierdem si daca o castigam tot nu va influenta rezultatul razboiului.... singurul lucru pe care il va schimba este fiinta ta... daca vei ajunge vrednic de victorie, sau nu... daca vei avea destule rani pe corp, care sa demonstreze credinta ta ca lupti lupta cea buna, ca nu esti doar un ostas, un pion mutat de comandantul tablei de sah... credinta ca tu poti face o diferenta, in ceilalti cat si in tine... ca lupti nu pt ca trebuie, ci pt ca vrei... pt ca doresti sa mergi mai departe, doresti sa fii un luptator vrednic de slava victoriei...

doresti sa pasesti in regatul cerului, ca un om schimbat... ca un om transformat de durerile bataliei, de ranile trecutului.... dar simpla ta prezenta in sala de un alb de nedescris... cand pasesti aici, obosit de lupta, si vezi cum intreg cerul se ridica in picioare si incepe sa aplaude un biet om, obosit de o viata greu traita, indurerat de pierderile suferite, doborat de ranile lui.... si te vezi pe tine... umbland spre un om batran, de la capatul salii.... dar sala... nu e sala... este un stadion, in care o mulime de oameni imbracati in alb, aplauda venirea ta acasa.... a unui biet ostas care nu a facut altceva decat sa lupte sa vada aceasta zi... iar gloria a mii si mii de oameni care aplauda venirea ta, venirea mea acasa.... fac ca toata viata de durere si regret sa se stinga si sa risipeasca in durerea trecutului, pt ca sunt o faptura noua, am un trup nou... iar ranile sunt doar o amintire... mereu dureroasa, dureroasa mereu... DAR nu sunt altceva decat o amintire.... gandindu-ma la acea zi.... gandindu-ma la acel ultim drum, drumul in slava... ma apuca un dor nespus... un dor de casa... doresc ca acea zi sa vina... iar eu sa ajung acolo... dar acum, ma trezesc din acest flash”foreword” si ma uit la mine... la aceasta noua zi... la aceste noi batali carora trebuie sa le supravietuiesc.... si cu curaj si putere ma ridic din pat si pasesc in necunoscut... pasesc in credinta... pt ca voi invinge...

candva, undeva, cumva...