Autor: Anca Lapuste

Iata, a trecut o saptamana de cand am fost luat de langa Muntele Mare si adus in acesta gradina. Toti ceilalti au ramas acolo...Iosif, sfetnicul Soborului din Arimatea, a poruncit sa-mi fie sapata in pantece o groapa....

Zilele acestea a fost tare mare zarva pe aici... Mi-a spus prietenul meu, vantul. Toti sunt tulburati la culme. Se pare ca a fost condamnat la moarte un mare invatator! Ieri s-a intunecat degraba!

Dar, ce se aude? Cine vine la timpul acesta din zi, cand lumea e gata sa praznuiasca Sabatul? E Iosif! Si cu el doua femei care asteapta afara! Aduce pe cineva infasurat intr-o panza de in. Cata tristete e pe chipul lui! Si cu cata grija Il aseaza! Oare cine o fi Acesta a carui pierdere naste atatea lacrimi pe chipul stapanului meu?

Si, vai, parca toata durerea omenirii e inchistata in acest colt de lume!
A terminat. Acum se apleaca. Iosif se inchina Omului adus.

[...]


Indraznesc sa ma apropii. Cine-o fi, oare? Chipul Lui mi-e cunoscut... Imi amintesc bine ziua in care Muntele Mare si cu noi, ceilalti, L-am vazut pentru prima data. Auzisem despre El de la ceilalti care L-au vazut si ascultat in timp ce-i invata pe oamenii din oras legea lui Dumnezeu. Nu ma gandeam ca Il vom vedea si noi. Cand a venit, L-am auzit vorbind cu cineva care ii cerea supunere in schimbul bogatiilor lumii acesteia. Acela zicea ca are puterea de a I le oferi daca i se va inchina Lui. A refuzat, spunand ca Singurul care merita inchinarea este Dumnezeu din cer.

Imi amintesc si acum puterea, siguranta cu care vorbea, maretia din privire.. Atunci am inteles ca El nu era oricine. Iar acum inteleg ca atunci am asistat la una dintre bataliile date pentru omenire, ca vorbea Insusi Dumnezeu.

Oameni netrebnici si nelegiuiti! Ma-nfior! As vrea sa pot fugi, sa ma ascund, dar nu am unde! El este! Ati ucis Insasi neprihanirea! Si acum L-ati parasit cu totii...
Voi sta eu langa El si voi varsa eu lacrimile voastre, ma voi tangui pentru ocara ce ati chemat-o asupra voastra!

E noapte tarzie! E trist! Totul parca a intrat in amortire. Pana si greierii au uitat cantecul lor de noapte, iar luna pare inghetata..

Ce vad oare? Cine este faptura aceasta a carei lumina ma impiedica sa-I vad chipul? Oh! Nenorocitul de mine...Imi arde privirea....Se ridica....dar....a inviat! Pleaca.

Am adapostit, la fel ca pestele odinioara pe Iona, un profet.