Autor: Emma Mocan

La ora la care scriu aceste rânduri am în faţă o porţie imensă de îngheţată de vanilie şi ciocolată, asortată cu un sos de ciocolată şi unul de cireşe. Fiecare linguriţă e un deliciu şi un răsfăţ. Dar pe măsură ce îngheţata se topeşte în linguriţa mea şi numărătoarea caloriilor scade, (îngheţata topită are mai puţine calorii decât îngheţata … îngheţată!) o altă numărătoare inversă îmi vine în minte. Mai sunt şase săptămâni!

Ieri a început Săptămâna Albă, o săptămână care precede Postul Mare sau Postul Paştelui. De ani de zile mi-am propus să ţin unul dintre cele două posturi, dar de fiecare dată am aflat (cu vinovată uşurare) prea târziu. În acelaşi fel, an de an, sărbătoarile îmi par fără gust, o monotonă ceremonie, o formă fără fond (ca să împrumut un termen din literatură), lipsită de aşteptare, lipsită de viaţă, lipsită de trăire.

[...] Postul care începe pe 26 februarie dureaza 40 de zile, în amintirea postului de patruzeci de zile al lui Isus în pustiu, înainte de a ieşi în lume pentru propovăduirea Evangheliei. E totodată vreme de pregătire, prin post, rugăciune şi pocăinţă, pentru apropierea cu vrednicie de Sfântul Trup şi Sânge, întrucât, de obicei, la Paşti se împărtăşesc toţi credincioşii care respectă rânduielile Bisericii… aflăm de pe un site ortodox.
Într-adevăr, în perioada care urmează până la Paşti, credincioşii nu au voie să consume deloc carne, lapte, brânză, ouă. Mai mult, sunt îndemnaţi la a petrece mai puţin timp la televizor, la a face mai puţină activitate fizică, şi la a transforma toată energia şi timpul în meditare şi în dragoste pentru cei din jur. Toate aceste autorestricţionări creează o întreagă atmosferă în viaţa lui , o stare care să îl conducă la o condiţie a sufletului pe care Biserica Ortodoxă o numeşte atât de expresiv şi de sugestiv tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă"). Ea ne spune că pe de-o parte suntem slabi, doar nişte oameni neputiincioşi, iar tendinţa noastră va fi mereu de a ne apleca spre rău şi păcat. Pe de alta parte însă, există un Dumnezeu al îndurării, al bunătăţii, care ne vrea alături de El pentru veşnicie. De aceea s-a făcut om. De aceea a suferit. De aceea a murit! Postul Paştelui vrea să amintească de umanitatea lui Isus, în aşteptarea Învierii. E un fel de suferinţă cu omul, în vederea sărbătoririi divinităţii şi biruinţei Lui.
Într-adevăr, tindem adesea să considerăm viaţa spirituală şi viaţa în trup ca fiind entităţi complet separate. Dar natura umană a demonstrat că în lupta carne vs suflet, vom da aproape întotdeauna întâietate palpabilului, ignorând ce-i a abstractului, indiferent că e viaţă socială, psihologică, spirituală sau orice altceva... Şi mă întreb atunci… ce e rău în a-ţi lua 40 de zile şi a întoarce balanţa, stabilindu-ţi, voit, alte priorităţi!?
Acesta e Postul Paştelui aşa cum l-am înţeles eu. E mai mult decât îngheţată cu ciocolată şi vanilie. E un lucru foarte serios, şi nu doar un exerciţiu de autodiscipilina. E un cantonament şi un antrenament dur pentru o luptă spirituală. E o reducere la minim a nevoilor trupeşti pentru a face curăţenie în viaţa spirituală. Şi poate, cine ştie, când vei trage linia, vei vedea ca poţi trăi şi fără friptură de porc…

Îmi place să cred că scopul acestui post e să-l conştientizeze pe om de natura lui efemeră, supusă morţii şi putreziciunii. Pentru ca dupa 40 de zile, sfidând puterea morţii, Cel care are veşnicia în El e gata să o împartă cu tine, omul! Făcând din acest gând o prioritate şi o realitate, nu vei deveni oare un om mai bun?

Anul acesta ai aflat din timp de Postul Paştelui. Nu vreau să spun că ar trebui să-l ţii! Mai ai o săptămână să te gândeşti.
Dar te întreb: tu cum te pregăteşti pentru Sărbătoarea Înierii, cel mai important eveniment din istoria umanităţii (şi a divinităţii deopotrivă)?

Christos a înviat!