Autor: Dox

“O mie. Si chiar daca ar trebui sa mai treaca inca o mie, tot te-as iubi.“

Baiatul a ramas cu privirea lipita de trenul care iesea din gara prafuita. Era un sfarsit de toamna cu totul si cu totul neobisnuit. Era cald ca si in mijlocul verii, si ea, la brat cu celalalt, se indrepta acum spre Brasov, lipita de de el, de celalalt, si amandoi lipti de bancile incomode de la clasa a II-a.

Il iubea, si Baiatul stia asta. Si ea stia asta. Si celalat stia asta. Nimeni insa nu stia de ce ea pleaca cu celalalt.

Cheia suna sec in broasca veche. In casa era racoare si afara atat de cald... Isi puse haina in cui, lua un pix de pe noptiera, deschise jurnalul, si scrise: “O mie. Si chiar daca ar trebui sa mai treaca inca o mie, tot te-as iubi. Dar nu mai am timp. Am sa ma duc azi, si nu-mi vor ramane decat cuvintele sa mi te iubeasca.”

[...]
Pastilele alunecara usor pe gatul umezit de apa rece. Una, doua, trei, cinci, zece. S-a oprit la zece. S-a pus in pat, si-a cerut iertare de la Dumnezeu, si a plecat.

L-am gasit in coma, la spital. Fruntea ii era aprinsa si picuri mici de sudoare se prelingeau pe obrajii infierbantati ai Baiatului. As fi vurt sa plang, sa rad sa ma descarc cumva. N-am rusit. Am ramas mut langa el.

Dupa trei zile l-au inmormantat. Am vazut cum pamantul se intoarce in pamant. Mi-am adus aminte de suflarea lui grea de la spital, de zambetul lui cald de acum cateva zile, de rugaciunile lui aprinse, de vorbele calde si de bunatatea lui. N-as fi crezut niciodata ca el ar fi in stare de asa ceva. Apoi, am plans. Am plans pentru ea si pentru celalalt. Pentru o viata ca va sta in umbra celor o mie. O mie, si chiar daca ar trebui sa treaca inca o mie, tot te-as iubi.

Am plans si pentru el. A trecut mia, si n-a mai iubit-o. Nici pe el, nici pe ea, nici pe celalalt. Si nici pe mine.